Am citit pe internet numarul pe decembrie al revistei PAS-ului (Prima Asociatie de Scriitori de la Montréal, cronologic vorbind), intitulata Destinderi literare. Am dat acolo peste doua pagini de “literatura sapientiala”, semnate de un anume Sorin Cerin si introduse de cateva vorbe bune din partea filozofului academician Gheorghe Vladutescu. Parerea academicianului e ca sapientiosul face “o opera de tot remarcabila” (a se observa formularea strengareasca, semn de deschidere catre plebe a Academiei Romane). Parerea mea e ca din lista de 77 de maxime date acolo, putine reusesc dubla performanta de a nu schiopata pe partea gramaticala si de a spune ceva care poate fi inteles. Iar cele care reusesc, o fac degeaba, pentru ca nu ne surprind prin nimic.
Un exemplu de rateu: “Nimic nu poate fi mai dureros decât atunci când plânge cuvântul care ne-a dat suflarea de a visa la iubire.” Ati inteles ceva? Nici eu.
Un exemplu de izbanda inutila: “Nu vom fi niciodata mai mult decât ne este dat sa fim!” Cine-l poate contrazice cu succes? A descoperit omul determinismul!
Ceva ma impiedica totusi sa spun ca decizia de publicare, oricui i-o fi apartinut ea, a fost cu totul si cu totul trasnita. Timp de cateva zile dupa aceasta lectura, mintea mea a fabricat intruna maxime.
“Nimic nu poate fi mai dureros decat sa simti aroma conservei lasate deschisa pe masa, in timp ce sub masa rade gura stirba a castronului gol!”
“Taria de a rabda periatul zilnic nu-ti face blana mai matasoasa decat ii e dat sa fie, dar te scapa de tunsul la piele la urmatoarea trecere pe la coafor!”
Sorin, nu Cerin, ci insotitorul meu in plimbarea din fiecare dimineata, mi-a zis ca nu-mi mai ramane decat sa-mi gasesc si eu un prefatator academician. Dupa ce si-a dres glasul, si-a reformulat indemnul astfel: “Zgarie la usa suficient de mult si se gaseste el unul caruia sa-i cedeze nervii si sa ti-o deschida!”
***
Mi-a devenit din ce in ce mai greu sa ma strecor neobservata la sedintele cenaclului Eminescu. La ultima sedinta pe anul trecut, m-am dus ascunsa in geanta Fossil, fabricata din multa panza si putina piele, a lui Sorin. Am ajuns cu mare intarziere, cand tocmai isi incepea lectura invitatul vedeta al serii, un artist plastic recunoscut in comunitatea noastra si intrat, cu numele, in cateva enciclopedii. Eram instalata confortabil, la piciorul mesei, cand ziaristul Adrian Ardelean, cel care in anii din urma si-a croit o noua reputatie, de cantaret de colinde, s-a adresat audientei pe un ton glumet: “Fiti atenti ce spuneti, ca din geanta aia ne asculta Sake!”
Urmarea a fost ca Sorin, ca sa contrazica suspiciunea, m-a mutat cu tot cu geanta langa cuierul de la usa, de unde n-am mai auzit decat fragmente din cuvantarea artistului.
Omul si-a facut un obicei din a pronunta, in luari de cuvant la evenimente mai mult sau mai putin culturale, dar si in discutii particulare, un indemn care-l situeaza in pozitia de promotor al propriului interes: “Sa ne cunoastem si sa ne respectam artistii! Numai astfel vom putea noi, romanii din Canada, sa ne pastram identitatea culturala!” A mai fost auzit lansand idei de proiecte avantate, a caror punere in practica se bizuie pe generozitatea buzunarelor altora: “Sunt atatia ingineri romani la Bombardier! Oameni cu lefuri bune! Stiti ce cred eu c-ar trebui sa faca ei? Sa stranga bani si sa faca, domnule, o biserica !” Cand a auzit-o p-asta, la nunta unui poet tinerel la suflet, Sorin a protestat: “Iar cei de la Rolls-Royce ori de la Pratt & Whitney sa scape? Ca si-acolo sunt destui romani!”
La cenaclu, artistul a citit un eseu total, despre lucrurile care au contat cu adevarat pentru el intr-o viata dedicata artei. A vorbit despre materiale si culori, despre necesara privire iscoditoare indreptata catre tot ce exista, despre rolul formativ al modelelor, despre femeie, vazuta ca o supraentitate cu multiple fete, pe care el, artistul, a tratat-o intotdeauna cu infinit respect, fiind recompensat cu beneficii certe. In continuare, a staruit indelung asupra importantei unei bune intelegeri a necesitatilor propriului trup si a vorbit despre un faimos vraci inginer din Romania, disparut acum, dar care a ajuns si pe la Montréal. In mod neasteptat, dar totusi logic, finalul eseului a punctat superioritatea supozitorului fata de pilula, in batalia corpului cu maladiile groaznice care ne pandesc. De ce? La pronuntarea raspunsului (ceva despre incredibila permeabilitate a rectului), o voce tanara si feminina cu accent de Chisinau a chicotit: “Dumnezeule! Nu pot sa inteleg cum de nu rade nimeni, ca eu abia ma mai abtin!”
