Soarele de pe defileu si intunericul din Bucuresti

Ziua de 27 octombrie a inceput diferit fata de cele precedente. Eram la Petrosani din noaptea de 24 octombrie. Daca, pana atunci, anchetele incepeau dis-de-dimineata, de indata ce ofiterii de Securitate ajungeau la “munca”, in acea zi nu venise nimeni sa ma vada pana dupa ora 8.

Dupa trei nopti nedormite, eram destul de sifonat. Nebarbierit si nespalat, aratam de parca abia ma intorsesem de pe front. La toate astea se adauga si faptul ca, in cele trei zile de arest, nu mancasem decat de doua sau trei ori, atunci cand unuia sau altuia dintre ofiteri i se facea mila de mine si imi cumpara ceva de mancare de la alimentara din zona.

Putin inainte de ora 9, in incapere a intrat un ofiter pe care il mai vazusem cu o seara inainte. Aveam sa aflu mai tarziu ca era capitanul Jurubita Gheorghe, de la DSS, Directia Securitatii Statului. In cateva cuvinte, mi-a explicat ca a venit de la Bucuresti, unde urma sa plecam chiar in acea dimineata. Era un barbat roscat, la vreo 50 de ani, nu foarte inalt, mai curand plinut, si care avea un semn distinctiv pe fata, pe obrazul drept, daca-mi amintesc bine. Era o pata rosie, ca acelea despre care, cand eram mic, mi se spunea ca apar la nastere si se dato­reaza faptului ca mama ar fi furat flori in timpul sarcinii.

Capitanul Jurubita Gheorghe avea sa-mi insoteasca viata zi de zi pentru urmatoarele doua luni. Insa atunci nu stiam acest lucru si nu-i dadeam mai multa importanta decat celorlalti ofiteri care ma anchetasera deja. Faptul ca venise dupa mine de la Bucuresti nu avusese darul sa-mi starneasca nici curio­zitatea, si nici teama. Nu aveam absolut nicio idee despre modul in care ar fi trebuit sa se petreaca o ancheta a Securitatii si nu stiam in ce masura este grav ca nu mai sunt anchetat la Petrosani si sunt mutat la Bucuresti.

Mai tarziu, pe timpul anchetei, dar si dupa eliberare, am inteles ca actiunea noastra reusise sa puna pe jar Securitatea, atat in Valea Jiului, cat si in Bucuresti. Pana sa fim arestati, la 5 zile de la momentul lipirii de afise, Securitatea daduse alarma in intreaga Vale a Jiului. Toate orasele miniere erau in alerta maxima, trupe de Securitate fusesera deplasate preventiv in zonele cele mai importante, iar echipe de militieni patrulau noaptea pe strazi cu si mai multa sarguinta decat inainte. Faptul ca zilele treceau fara ca ancheta sa avanseze prea mult si, mai ales, fara sa se dea de urma “instigatorilor” facea ca lucrurile sa para si mai grave. Cel putin de la Bucuresti.

Pentru regimul comunist, Valea Jiului era o zona cu grad maxim de risc. Revolta minerilor din august 1977, precum si protestul muncitorilor de la Brasov, din noiembrie 1987, fusesera semnale de alarma, iar Ceausescu nu dorea ca evenimentele sa se repete. Afisele noastre contineau destul de multe elemente care ingrijorasera in cel mai inalt grad fortele de ordine si de Securi­tate. In ele se vorbea de revolta, iar locu­ito­rii din Lupeni erau invitati sa iasa pe strada, pentru a-si cere “drepturile la viata si la libertate”, dar si pentru “a da jos regimul”. Pe de alta parte, afisele erau scrise de doua persoane diferite si, mai ales, erau semnate cu formula “Sindicatul Libertatea”. Toate acestea avusesera darul sa ne complice foarte mult situatia. Faptul ca Securitatea de la Bucuresti nu accepta ideea ca doi tineri inofensivi se aflau la originea acestei povesti a facut ca ancheta noastra sa fie preluata la un nivel mai inalt.

Cand am plecat spre Bucuresti, ceasul trecuse deja de 10. Cum ofiterul care venise dupa mine avusese bunavointa sa-mi spuna unde voi fi transportat, mintea mea nu mai era ocupata cu directia calatoriei noastre. Am intrebat desigur daca si Mariana va fi mutata la Bucuresti, iar raspunsul a fost negativ. Mi s-a subliniat chiar ca ancheta ei se terminase si ca o considerau nevinovata. Daca as fi fost mai putin naiv, mi-as fi dat seama repede ca macar acuzatia de tentativa de trecere ilegala a frontierei ar fi trebuit sa fie retinuta impotriva ei si, prin urmare, eliberarea ei era putin probabila. Pe de alta parte, imi spuneam ca ar putea sa fie anchetata in stare de libertate, nevazand niciun motiv pentru care Mariana sa fie si ea trambalata pana la Bucuresti. Dar a mai fost ceva care m-a pacalit.

Ca si in cazul mutarii noastre de la Lupeni la Petrosani, si de data asta am fost introdus intr-o masina Dacia, iar alaturi de mine au urcat inca 4 persoane: capitanul Jurubita, soferul, dar si alti doi ofiteri in civil. La un calcul rapid, mi-am zis ca Securitatea nu are motive sa ne dea atata importanta, incat sa ne transporte pe fiecare intr-o masina separata si insotiti de atatia ofiteri. In realitate, nu stiu nici astazi cum a ajuns Mariana la Bucuresti.

Locuiam in Lupeni din 1986. Inainte de asta, mai traisem un an in acel oras, dar niciodata nu avusesem ocazia sa traversez defileul Vaii Jiului altfel decat cu trenul, noaptea. Nu vazusem niciodata frumusetea acelui loc salbatec, in care stancile se aplecau pur si simplu peste masinile care se strecurau anevoie printre ele si puhoiul de apa involburata al raului Jiu. Era magnific, iar faptul ca eu eram acum in fata unei experiente nemaiintal­nite pana atunci ma facea sa ma gandesc ca asta era ultima dorinta care mi se implinea de catre destin.

Vad si acum acel soare fabulos biciuind tabla neagra a masinii, directio­nandu-si razele calde catre mine prin intermediul oglinzilor retrovizoare de la Dacia Securitatii. Eram parca la portile Paradisului, iar faptul ca aveam la maini o pereche de catuse – care ma strangeau de fiecare data cand intorceam capul pentru a vedea mai bine coamele pline de brazi ce stateau sa alunece peste noi – nu avea absolut nicio importanta. Probabil ca mirarea mea devenise evidenta pentru toata lumea, fiindca unul dintre ofiteri m-a si intrebat daca nu am mai mers cu masina pe defileu.

Din drumul de 7-8 ore dintre Petrosani si Bucuresti nu-mi amintesc decat trei lucruri. Momentul abia descris, al trecerii prin serpentinele dintre Livezeni si Bumbesti, popasul facut de securisti la un restaurant, unde au mers, cate doi, sa manance, in timp ce eu am ramas de fiecare data in masina, si mai ales intrarea in Bucuresti. De indata ce am vazut, la capatul autostrazii ce lega Capitala patriei noastre socialiste de orasul Pitesti, indicatorul mare care anunta intrarea in Bucuresti, capitanul Jurubita i-a facut un semn discret unuia dintre ofiterii care ma flancau pe banche­ta din spate. Aproape instantaneu, acesta a scos din buzunar o pereche de ochelari de sudor pe care mi i-a pus pe ochi, trecandu-mi peste cap elasticul cu care acestia erau legati.

Recunosc ca gestul a avut darul de a ma speria. Parca se terminase dintr-o data calatoria de vacanta si eram reintrodus, brutal, in lumea din care soarele si imaginatia ma desprinsesera.

Nu cunosteam Bucurestiul si nu am inteles gestul securistilor de a-mi pune ochelarii aceia care au facut ca totul sa se intunece in jur instantaneu. Am inteles mai tarziu ca urmareau doua lucruri: sa nu stiu unde voi fi dus si sa nu fiu recu­noscut de cineva. Si intr-un caz, si in altul, se inselau, fiindca nimeni nu ma cunostea in Bucuresti, cum nici eu nu cunosteam aproape deloc orasul. Insa, cum locul in care aveam sa fiu dus se afla foarte aproape de Piata Unirii, am inteles ulterior grija lor sa nu recunosc destinatia calatoriei. Poate ca am trecut chiar prin Piata Unirii ca sa ajungem pe Calea Rahovei, iar daca asa a fost, cu siguranta ca era printre putinele locuri pe care le-as fi recunoscut. Nu stiu insa la ce m-ar fi ajutat. In sfarsit, fiecare cu re­-gulile lui, iar ale Securitatii erau in mod cert bizare.

Pe sub rama ochelarilor, pusi probabil neglijent de ofiter, reuseam sa vad totusi picioare de bucuresteni, mai ales atunci cand masina se oprea la intersectii. Auzeam claxoane enervate, apasate de soferii nerabdatori sa ajunga in locuri care-mi erau straine. Ma intrebam daca oamenii vad ca sunt arestat si daca ar putea sa faca ceva pentru mine.

Un viraj rapid catre stanga, apoi o poarta mare deschisa cu zgomot si inchi­sa imediat in urma noastra m-au facut sa inteleg ca am ajuns la destinatie. Masina s-a oprit, intr-adevar, cateva zeci de metri mai incolo. Am fost luat de brat si scos afara. Tinut in continuare de brat, am urcat niste trepte si am mers pe holuri nesfarsite. Am urcat unul sau doua etaje, pe scari.

Drumul nostru era insotit de zgomote ciudate, ce semanau cu niste pocnituri din deget, repetate la intervale nere­gulate. La un moment dat, am fost introdus intr-o incapere si asezat pe un scaun. Am ramas asa minu­te bune, fara sa pot spune cate au fost. Iuteala cu care se petrecuse totul in ultimele clipe contrasta puternic cu eternitatea calatoriei mele “de vacanta”, pe care nu o voiam terminata. Parca nici ofiterii nu mai erau la fel. Devenisera dintr-o data agitati si executau totul cu miscari rigide si brutale. Era ca si cum “prietenia” noastra se terminase in momentul in care masina pusese cauciucurile in Bucuresti.

Cand nu mai credeam ca cineva o sa vina sa-mi scoata ochelarii, ca prin miracol, acest lucru s-a intamplat, cu acelasi mister cu care-mi fusesera pusi. Persoana din fata mea nu era nici capitanul Jurubita, dar nici vreunul din ceilalti trei care ma insotisera. Am dedus repede ca cei patru ma abandonasera, obositi probabil de drumul lung si anevoios. Era seara, probabil 6. Puteam sa-mi dau seama de ora cu aproximatie, dupa intunericul care se zgaia la geamul biroului in care ma aflam, fiindca ceasul imi fusese luat inca de la Lupeni.

Am fost tinut in acea incapere mai multe ore. Eram asezat la o masa, intr-un colt al camerei, cu spatele la usa, iar in birou se mai aflau doua mese de lucru. La una din ele s-a asezat ofiterul care mi-a scos ochelarii de sudor. Celalalt birou, mai impunator, ramanea in conti­-nuare neocupat. Nu-mi amintesc ca ofite­rul (sau subofiterul) sa-mi fi pus vreo intrebare. Statea la masa lui, cautandu-si de lucru printre mormanele de hartii pe care le avea in fata. In realitate, cred ca misiunea lui era doar sa ma pazeasca sa nu fac prostii. Cum catusele fusesera “uitate” in continuare pe manile mele, nu prea vedeam ce mare lucru puteam face.

Trecuse probabil vreo jumatate de ora de cand poposisem in cladirea Departamentului Securitatii Statului de pe Calea Rahovei 37-39. Mai exact, eram la Directia de Cercetari Penale a DSS. Atunci nu stiam, dar aveam sa aflu asta foarte curand, in aceeasi seara chiar. Cand a intrat in birou capitanul Jurubita, aproape ca m-am luminat. Eram ca un caine care se bucura ca-si vede stapanul, chiar daca acesta il batuse zdravan cu o ora inainte. Ma simteam ridicol, dar capitanul Jurubita era parca singurul meu “prieten” in acea lume necunoscuta si neprimitoare in care fusesem introdus.

La vreo doua ore dupa sosirea mea la DSS, un subofiter a intrat in incapere si mi-a pus in fata o farfurie din tabla cu mancare si o lingura. A facut totul mecanic, fara sa-mi adreseze vreun cuvant. Jumatate de ora mai tarziu, s-a intors si a constatat ca nu ma atinsesem de “mancare”. M-a intrebat daca nu mi-e foame. I-am spus ca da, dar ca nu pot manca “asa ceva”. Fara sa para surprins sau ofensat, mi-a zis scurt: “Lasa ca o sa mananci tu”. A luat castronul si a iesit. Facusem cunostinta cu celebrul arpacas: grau decorticat, fiert in apa chioara, fara sare, fara nimic. Nu avea niciun gust. Parca puneai tarana in gura.

Nu-mi amintesc ce s-a mai intam­plat in cele 3-4 ore scurse intre momentul aducerii mele in cladirea Securitatii de pe Calea Rahovei si cel in care am fost bagat pe arest. Insa clipa in care am fost introdus in celula cu numarul 8 nu mi se va sterge niciodata din memorie. (va urma)