Vineri, 5 noiembrie 2010, a murit poetul, artistul, politrucul şi românul Adrian Păunescu. Atunci când am citit această ştire, am luat-o ca pe oricare altă informaţie, dar după aceea am primit nenumărate e-mail-uri despre această “personalitate”. Mai mult, pe diferite situri s-au scris tot felul de comentarii despre acest individ. Cu unele eram de acord, dar cu cele mai multe, nu. M-a cuprins, în acelaşi timp, nostalgia, dar mai ales indignarea.
În ultimele zile, am stat cu orele în faţa ordinatorului, pentru a vedea şi revedea, pe YouTube, momentele de neuitat de la Cenaclul Flacăra. Nu aş fi sincer dacă nu aş recunoaşte că, înainte de decembrie 1989, am recitat şi cântat enorm de multe versuri şi melodii din Cenaclu. Chiar şi astăzi, după mai bine de 20 de ani, mi-au dat lacrimile retrăind interpretarea acelor cântece care mi-au umplut copilăria şi adolescenţa. Oricât de mult l-am detestat pe acest individ după 1990, trebuie să recunosc faptul că am iubit Cenaclul lui. Şi astăzi îmi amintesc cu plăcere serile de pe stadioanele din Craiova, oraşul unde m-am născut şi am trăit primii 18 ani, şi serile în care se transmiteau la radio spectactacolele ce aveau loc în diferitele oraşe ale ţării. Copil fiind, ţin minte serile de joi, când plecam de la clubul de şah pe care-l frecventam: în staţia de autobuz era un vânzător de loz în plic care avea radio. Toată lumea din staţie se strângea în jurul lui, ca să asculte Cenaclul, mai ales că timpul de aşteptare al autobuzului nu era deloc scurt.
Cu toate acestea, chiar dacă i-am iertat lui Adrian Păunescu linguşirile şi laudele aduse fostului dictator, nu-i pot ierta atitudinea politică şi impostura de după 1990. Că l-a făcut geniu pe Ceauşescu şi altele de genul acesta s-ar mai putea, eventual, înţelege şi ierta. Nu a fost nici primul şi nici ultimul. Aşa cum spune proverbul: “Fă-te frate cu necuratul, ca să treci puntea”. Totuşi, după 1990, nu i se mai poate acorda absolut nicio circumstanţă atenuantă. Ba mai mult, el însuşi s-a caracterizat bine, în vara anului 1992, atunci când a afirmat: “Recunosc că am fost un porc.”
Tot după 1990, îmi aduc foarte bine aminte că în Piaţa Universităţii din Bucureşti încă se mai simţea atmosfera de la Cenaclul Flacăra. Aşa a fost chiar şi în decembrie 1989, când strigam: “Ole, ole, ole, / Ceauşescu nu mai e!” Inclusiv versurile şi melodia din “Imnul golanilor” ne aminteau de Ce-naclu: “Mai bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator, / Mai bine golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist!” În plus, de mai multe ori s-a întâmplat ca aceste versuri să fie cântate în piaţă chiar de artiştii şi cântăreţii fostului cenaclu. Manifestanţii din Piaţa Universităţii, primii vindecaţi de comunism, încă mai simţeau în inimile lor emoţiile şi bucuriile trăite la cenaclu.
Poetul şi politrucul Adrian Păunescu trebuie aşezat acolo unde-i este locul. Deşi s-a recunoscut comunist, acest individ n-a avut mare lucru în comun cu ideologia marxist-leninistă. Fiind mai degrabă un impostor, un escroc şi un linguşitor de cea mai joasă speţă, el nu a făcut altceva decât să se folosească de această ideologie şi de demagogie pentru a parveni şi pentru a ajunge deputat în Parlamentul României.
Nu aş fi scris despre el dacă nu aş fi citit mai multe mesaje şi comentarii care mi-au provocat revolta. Unii au îndrăznit chiar să-l compare cu Mihai Eminescu, considerându-l poetul numărul 2 al naţiunii. Această afirmaţie m-a speriat mai mult decât orice altceva. După 20 de ani şi mai bine de la “eliberare”, poeţi ca Radu Gyr, Nichifor Crainic, Sergiu Mandinescu, Ştefan Vlădoianu, Aron Cotruş, Vasile Posteucă şi mulţi alţii sunt în continuare nerecunoscuţi şi marginalizaţi. Poeţilor închisorilor comuniste şi poeţilor din exil nu li s-au recunoscut niciodată oficial meritele şi talentul de a descrie suferinţa neamului. În loc să se recunoască jertfa şi suferinţa unor adevăraţi poeţi ai neamului, sunt elogiaţi în conti-nuare demagogi ai comunismului.
După 1990, România, în loc să se îndrepte de atitudinile ruşinoase şi nemernice, a continuat pe aceeaşi linie, s-a scăldat în aceeaşi mocirlă morală.
În loc să se treacă imediat la repararea nedreptăţilor şi injustiţiilor comise sub regimul comunist, s-a mers în continuare cu ideile şi metodele moştenite de la comunişti. Iar unul din marii responsabili ai acestei situaţii a fost tocmai acest sinistru individ numit Adrian Păunescu. Iar pentru aceasta, pentru răul imens făcut intenţionat culturii şi vieţii sociale a României, Adrian Păunescu este de neiertat.
Copiii născuţi în România anilor ‘60-’70 au fost marcaţi de prezenţa şi de acţiunea lui; tinerii şi adolescenţii anilor ‘70-’80 îl ascultau şi îl urmau, iar pentru aceasta, pentru amprenta lăsată în sufletele noastre, poate fi admirat. În schimb, pentru faptul că, după Revoluţie, a fost în continuare adept al ideologiei marxist-leniniste nu se pot decât invoca versurile din Doina lui Mihai Eminescu: “Cine-a îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima cânii /, Mânca-i-ar casa pustia / Şi neamul nemernicia”.
Da, înainte de 1989 l-am iubit şi l-am admirat pe Adrian Păunescu. Nu de mult, chiar i-am recitit cărţile de versuri şi, vezi Doamne, “poeziile interzise”. Nu pot să nu-i recunosc talentul şi uşurinţa de a scrie versuri. Dar poate nu am înţeles niciodată mai bine ceea ce a vrut să spună Eminescu atunci când s-a adresat criticilor săi: “E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune / Înşirând cuvinte goale / Ce din coadă au să sune”. Cred că multe din versurile dedicate de Păunescu răufăcătorilor neamului nostru sună serios din coadă…
Da, imediat după decembrie 1989, l-am iertat pentru tot răul făcut înainte, dar, după ce a continuat să-l susţină pe Ion Iliescu şi pe Karl Marx, nu pot să nu mă revolt şi să nu cer punerea operei şi mai ales a vieţii lui Adrian Păunescu la găleata de gunoi a istoriei patriei mele.
