Nu dau mâna cu un criminal!

Era o zi de sfârşit de săptămână, sâmbătă sau duminică, la foarte puţin timp după ce fusesem mutat în celula cu numărul 4. Aşteptam să auzim zdrăngăneala castroanelor care anunţau apropierea mesei de seară, când, în loc de asta, răzbătu dinspre fereastra deschisă vocea unui bărbat care chema pe cineva. Neştiind ce să credem, la început nu am avut nicio reacţie. Strigătele deveneau însă tot mai insistente şi mai puternice. Cineva striga o femeie cu numele de Carmen, iar chemarea părea să ni se adreseze nouă.

Celula noastră (numărul 4) era aşezată în unghi de 90 de grade cu celula numărul 5, iar vocea nu putea să vină decât de acolo, fiindcă se auzea de foarte aproape. Am rea­lizat repede cu toţii că, înaintea noastră, în celula 4 fuseseră fete, printre care se aflase probabil şi Carmen, cea pe care bărbatul de la geam o striga acum cu atâta insistenţă.

L-am rugat pe Claudiu să meargă la uşa de la intrare, ca să tragă cu urechea la zgomotele de pe hol. Apoi m-am urcat pe pat şi, cu faţa lipită de gratii, am strigat către acel necunoscut: “Carmen nu este aici. Cine eşti?” “Radu”, a venit răspunsul prompt, după care s-a aşternut din nou tăcerea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

A fost prima dată în viaţa mea când aflam de existenţa lui Radu şi prima dată când “comunicam” cu el. Peste ani, la unul din congresele PNŢCD, aveam să aflu că numele lui complet era Radu Chesaru. Roxana Iorda­che, cea care mi-a deschis multe uşi la începuturile mele ca ziarist la România Liberă, m-a prezentat lui Radu Chesaru cu următoarea formulă: “Uite, Radu, ţi-l prezint pe noul nostru coleg, Geo Asavei, care a fost şi el închis în Calea Rahovei, în ‘89”.

Ne uitam unul la altul lung, cu oarecare “suspiciu­ne”, iar după câteva minute de discuţii am realizat că el era acel Radu cu care schimbasem câteva cuvinte printre gratii, la începutul lui decembrie 1989. Ne-am luat atunci în braţe, într-un moment de efuziune şi de emoţie aproape de lacrimi, de parcă eram doi vechi prieteni care se revedeau după ani lungi de despărţire. Din acel moment, între mine şi Radu s-a legat o prietenie care avea să dureze până la dispariţia sa cumplită şi prematură, în septembrie 2001. Radu a fost martor la căsătoria mea cu Mara, oficiată la Primăria Sectorului 1 din Capitală, unde el era atunci consilier local din partea PNŢCD. Un an mai târziu, când a venit rândul lui să se însoare, a insistat ca viitoarea lui soţie să poarte rochia de mireasă pe care o purtase Mara. Am plecat apoi în Canada, iar el a rămas în ţară, pentru a-şi împlini destinul tragic.

Povestea lui Radu Chesaru poartă în ea întreaga dramă trăită de generaţia care avea 20 de ani în decembrie 1989. O generaţie care a ieşit în stradă să-l alunge pe Ceauşescu, crezând că astfel îşi va începe viaţa adultă într-o societate nouă şi liberă, dar care a sfârşit apoi alungată din ţară, în cazurile cele mai fericite, sau trăgându-şi un glonte în piept, cum a fost cazul lui Radu.

În primăvara lui 1989, Radu Chesaru, împreună cu un grup restrâns de prieteni, înfiinţa Asociaţia “Vulturul Brâncovenesc”, o grupare care îşi propusese să organizeze acţiuni împotriva dictaturii comuniste. Radu avea 20 de ani. Până în momentul arestării sale, grupul reuşise să distribuie câteva sute de manifeste în diverse locuri din centrul capitalei. La 27 octombrie, Radu era arestat în plină acţiune de distribuire de manifeste şi adus în Calea Rahovei. Întâmplarea a făcut ca exact în aceeaşi zi să fiu adus şi eu la Bucureşti, de pe arestul Securităţii din Petroşani. O altă coincidenţă a fost aceea că amândoi am fost arestaţi împreună cu o fată: eu cu Mariana, iar Radu cu Carmen, cea al cărei nume îl striga din celula cu numărul 5.

Despre trecerea lui Carmen Roşca prin arestul Securităţii de pe Calea Rahovei aflasem câte ceva de la Mariana. Cele două împărţiseră, pe toată perioada de arest, aceeaşi celulă. Până la începutul lui decembrie, fuseseră chiar în celula numărul 4 – unde, imediat după ele, am fost adus eu, împreună cu alţi trei băieţi.

Înainte de a spune mai multe despre Radu Chesaru, o să zăbovesc puţin asupra lui Carmen Roşca. La momentul arestării sale, în octombrie 1989, Carmen era proaspăt măritată cu Vlad Roşca, al cărui tată, Mircea Roşca, lucra, conform unor informaţii apărute în presa din ţară, în Serviciul “T” (tehnic) al Securităţii. Imediat după arestarea tinerei sale soţii, “viteazul” Vlad a introdus divorţ, abandonându-şi nevasta în mâinile Securităţii. Peste nu foarte mulţi ani, Vlad Roşca avea să se numere printre “cei 15 mii de specialişti” pe care Emil Constantinescu îi aducea la putere în 1996 – e drept, şi cu ajutorul naiv al ziariştilor de la România Liberă, printre care mă numărasem şi eu. Vlad Roşca avea să devină ministru al Administraţiei Publice în guvernul Conven­ţiei Democrate.

Pe Carmen Roşca am întâlnit-o o singură dată. Era în primii ani de după Revoluţie. Nu mai ştiu exact motivul întâlnirii, dar era ceva legat de înfiinţarea unei asociaţii care să militeze împotriva regimului neo-comunist instalat în România sub conducerea lui Ion Iliescu. Eram student în anul I sau II de facultate, se apropia vacanţa, iar gândul meu era la apropiata plecare în Franţa, unde mergeam vara să muncesc, pentru a câştiga bani cu care să mă întreţin pe timpul anului şcolar. De atunci, nu am mai aflat niciodată nimic despre ea.

Radu Chesaru, ca toţi ceilalţi deţinuţi politici de pe arestul Securităţii din Calea Rahovei, a fost eliberat pe 22 decembrie 1989, pe la prânz. Nu ştiu dacă s-a dus acasă mai întâi sau a rămas direct pe străzile Bucureştiului în acea după-amiază de 22 decembrie 1989. Cert este că a participat cu entuziasm la evenimentele de stradă din Bucureşti, din acea zi, şi că a fost împuşcat în picior, de un glonte “scăpat”, se pare, dintr-un elicopter.

Întâmplarea pe care o voi povesti mai jos arată mă­su­ra curajului şi caracterului lui Radu Chesaru. Parti­cipant şi rănit la Revoluţie, el a fost invitat la Palatul Cotroceni, alături de alte persoane, pentru a primi direct din mâna preşedintelui Ion Iliescu certificatul de revolu­ţionar. Cei care urmau a fi “onoraţi” au fost aşezaţi în linie, iar prin faţa lor trecea Iliescu, pentru a le înmâna certificatul şi a da mâna cu ei, totul gândit ca o acţiune care să dea bine la mulţime. Când preşedintele a ajuns în faţa lui Radu, acesta din urmă a dus mâinile la spate şi i-a spus în faţă fostului politruc: “Nu dau mâna cu un criminal! N-am nevoie de diplomă de lovitură de stat!” Ion Iliescu a înghiţit în sec şi a trecut mai departe.

După Revoluţie, Radu Chesaru s-a înscris foarte curând în PNŢCD. După ajungerea ţărăniştilor la putere, în 1996, el a devenit coleg de guvern cu Vlad Roşca, fostul soţ al fostei sale colege de arest. Radu fusese numit director de cabinet al proaspătului ministru de Finanţe Mircea Ciumara. Bâlbâiala CDR la guvernare, dar mai ales gestul premierului Victor Ciorbea de a-l destitui pe Valerian Stan din funcţia de şef al Corpului de Control al Guvernului l-au determinat pe Radu Chesaru să-şi manifeste dezacordul în mod făţiş, ceea ce a dus la destituirea lui din minister. A rămas în postura de consilier local din partea PNŢCD la Primăria Sectorului 1 al Bucureştiului.

După alegerile din 2000, Radu Chesaru se angajează la Ministerul de Interne, în funcţia de redactor şef al secţi­ei de radio a ministerului. Om cultivat şi inteligent, dar având o fire independentă şi nedispusă la compromisuri, el nu rămâne mult timp nici aici. Este silit să demisioneze, sub acuzaţia de “activitate legio­nară”. Activitatea lui “legio­na­ră” din 2000 era cam aceeaşi cu activitatea de “propagandă împotriva orându­irii socialiste”, pentru care Se­- cu­ritatea îl arestase în ‘89, în timp ce noua putere “demo­­-cratică” de după se mulţumea să-l dea afară din funcţie.

La vârsta de 31 de ani, pe 28 septembrie 2001, Radu Chesaru a fost găsit împuşcat în piept, în subsolul casei părinteşti din apropiere de Piaţa Aviatorilor. Lângă el se găsea un pistol mitralieră de tip AKM. 10 ani de zile se luptase cu morile de vânt ale “democraţiei ori­ginale”.

Zilele trecute, Adrian Păunescu, un notoriu me­nes­trel al “Epocii de Aur”, a fost înmormântat cu onoruri mi­-litare, ca un adevărat erou naţional. În decembrie 1989, Păunescu se ascundea, la propriu, de frica revoluţionarilor, în timp ce Radu Chesaru era scos din închisoare şi împuşcat în picior de un glonţ rătăcit. A fost nevoie doar de 20 de ani pentru ca scara valorilor în societatea ro­mâ­nească să se răstoarne din nou cu fundul în sus. Astăzi, la fel ca înainte de ‘89, “vedeta” este Adrian Păunescu, cel care a slujit regimul comunist, în timp ce de Radu Chesaru nu ştie aproape nimeni, exact ca pe vremea când era închis în celula 5 de pe Calea Rahovei.

Acum 20 de ani, la vârsta de 20 de ani, Radu Chesa­ru a avut curajul să ridice vocea împotriva regimului comu­nist, cu preţul libertăţii, în timp ce Adrian Păunescu, la vârsta de 46 de ani, îi cânta lui Ceauşescu cele mai odi­oase ode de preamărire. Astăzi, amândoi sunt morţi: unul, împuşcat în piept, din dispera­re, celălalt, mort de inimă, fiindcă era prea gras. Unul a murit ca un martir, celălalt a murit aşa cum chiar el a recunoscut că a trăit. Unul a fost înmormântat ca un ilustru anonim, celălalt, ca un erou naţional.

Veţi spune că Păunescu a avut funeralii pompoase pentru meritele sale literare. Şi totuşi, nu poezia l-a făcut celebru, ci politica – pro-comunistă, pe vremea lui Ceauşescu, şi anti-democratică, pe vremea lui Iliescu. După ce a fost membru al Partidului Comunist înainte de 1989, Adrian Păunescu s-a grăbit să devină membru al Partidului Socialist al Muncii, creat după 1990 de fostul lider comunist Ilie Verdeţ.

În afară de asta, eu nu am auzit de vreun premiu lite­rar internaţional câştigat de Adrian Păunescu. România Liberă scria recent că Păunescu este văzut ca un erou de oamenii simpli, în timp ce intelectualii continuă să pună sub semnul întrebării nu doar integritatea lui, ci şi valoarea lite­rară a poeziilor sale. Dacă ar fi să ne luăm după mase, erou este şi Vadim Tudor şi ar fi şi Gigi Becali, iar poezii frumoa­se au scris şi Bacovia, şi Minulescu sau Sorescu – de ce oare pe ei nu i-a numit nimeni eroi naţionali?