Pistolul care a declanşat războiul

Înainte de a trece la dramele interbelice, este bine să se ştie că, spre finalul vieţii, la vârsta de 84 de ani, Franz Joseph, împăratul Imperiului Austro-Ungar,s-a hotărât să-l desemneze drept moştenitor al tronului pe nepotul său, Franz Ferdinand. Rudolf, singurul său băiat, se sinucisese la Mayerling, în 1889, după ce, în prealabil, şi-a împuşcat iubita. La rândul său, Franz Ferdinand a fost asasinat la Sarajevo, la 28 iunie 1914, împreu­nă cu soţia sa, motiv pentru care s-a declanşat Primul Război Mondial.

La 28 iunie 1914, în dimineaţa unei duminici liniştite şi senine, care nu preves­tea nimic rău, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei a fost primit cu multă simpatie de locuitorii oraşului Sarajevo. Au ieşit pe străzi în număr mare, pentru a-l întâmpina, cu flori şi urale, pe cel ce urma să devină împărat. La un moment dat, în jurul orei 10, cineva din mulţime a aruncat o grenadă asupra maşinii deschise, din care arhiducele Franz Ferdinand şi ducesa Sofia salutau populaţia. Ridicând braţul pentru a-şi proteja soţia, arhiducele a deviat grenada, cum­plita încărcătură explodând în spatele lor, pe caldarâm. În aceste condiţii, s-a hotărât schimbarea traseului stabilit anterior. Pentru aceasta, şoferul trebuia să oprească, să dea înapoi şi să intre pe altă stradă. Respectiva manevră i-a transformat pe ocupanţii maşinii în ţinte ideale pentru atentatori. Un glonţ a străpuns gâtul arhiducelui Ferdinand şi un altul a intrat în abdomenul Sofiei. Peste cinci munute, amân­doi au fost declaraţi morţi. Asasinul a fost arestat pe loc, împreună cu cel care aruncase grenada, puţin mai înainte.

S-a dovedit că era vorba de doi tineri  studenţi revoluţonari, Gavrilo Princip şi Ne­djelko Cabrinovic, care făceau parte din organizaţia Tânăra Bosnie. În acţiunea lor, au fost ajutaţi de Trifko Grabez, care pro­curase, din timp, arme de la Milan Ciga­novic. Din grup mai făcea parte profesorul Danilo Ilic, membru marcant al organizaţiei secrete Unitate sau moarte, cunoscută neoficial sub denumirea de Mâna neagră. Opo­zanţii erau conduşi de colonelul Dra­gutin Dimitrijevic, numele său conspirativ fiind Apis. Era şeful Serviciului de Infor­maţii al Armatei Serbiei.

Oficialităţile imperiale au considerat Serbia responsabilă de asasinate, deoarece tinerii conspiratori erau studenţi la Belgrad. La acea dată, Serbia nu făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. O lună mai târziu, pe 28 iulie 1914, s-a semnat declaraţia de re­presalii contra acestei ţări. Procesul celor implicaţi în asasinat a început la Sarajevo, la 12 octombrie 1914. După şase zile de dezbateri, judecătorii au dat verdictul. Princip, Cabrinovic şi Grabez, găsiţi vino­vaţi de crimă şi trădare, au primit pedeapsa de 20 de ani fiecare. Nu au putut fi condamnaţi la moarte, deoarece nu împli­ni­seră vârsta de 20 de ani. Toţi trei au murit în închisoare, în timpul războiului pe care ei l-au declanşat. Primii doi de tuberculoză,  ultimul de malnutriţie. Profesorul Danilo Ilic şi alţi doi conspiratori au fost executaţi, în februarie 1915. Din totalul celor judecaţi, doi au fost condamnaţi pe viaţă, opt au primit pedepse uşoare şi nouă au fost achitaţi.

În lucrarea Mari enigme ale trecutu­lui, apărută la Editura Reader’s Digest, din Bucureşti, în anul 2004, se află multe amă­nun­te cu privire la acest eveniment. Există opinii care suţin că atentatul asupra arhi­du­celui Franz Ferdinand a fost pus la cale chiar de Serviciile secrete imperiale, care nu erau de acord ca acesta să succeadă la tronul imperiului, fiind considerat incapabil să facă faţă complexităţii problemelor existente. Alte surse şoptesc la urechea istoriei că la asasinat ar fi pus umărul şi controversatul demnitar rus Lev Davidovici Bronstein Troţki.

În aceste condiţii, ca o ultimă soluţie, arhiducele Karl von Habsburg-Lothringen, strănepotul lui Franz Joseph, a fost desemnat moştenitor al tronului. În calitate de general de corp de armată, în vara lui 1916, a fost comandantul trupelor germane şi austro-ungare de pe fronturile amplasate în Munţii Carpaţi. La 21 noiembrie 1916, în ziua în care a murit Franz Jo­seph, ajuns la vârsta de 86 de ani, tânărul arhi­du­ce a devenit Kaiserul Karl I. Avea 28 de ani şi moştenea un imperiu format din 11 naţiuni, cu peste 55 de milioane de locuitori, o cifră enormă la acea dată. El a încercat să negocieze, în secret, o pace separată cu Antanta Cordială. Tratativele au eşuat şi secretul a fost aflat de aliaţii germani.

Tânărul împărat înţelesese, înaintea tuturor, că războiul este pierdut şi a căutat să împiedice dezastrul total. A apelat la Sixtus, unul dintre fraţii soţiei sale, pentru ca acesta să negocieze cu guvernul francez scurtarea conflictului militar. Tratativele s-au terminat cu un eşec total, în anul 1917. După pierderea războiului, Imperiul Austro-Ungar s-a dizolvat şi familia imperială s-a refugiat în Elveţia. Kaiserul a fost forţat să abdice. Karl I, Zita de Bourbon-Parma şi cei opt copii ai lor vor avea un viitor sumbru, trăind sub limita modestiei, din alo­ca­ţia fixată cu zgâr­cenie de Antanta Cor­dială. A urmat exilul la Funchal, în arhipelagul portughez Madeira, aflat în largul coastei ma­rocane.

Karl I a murit la 1 aprilie 1922, răpus de pneumonie, dezamăgit că lumea l-a detestat pentru intenţia de a aduce pacea şi de a limita pârjolul. Avea 34 de ani când a trecut în eternitate, sprerând că va îndrepta o lume strâmbă. Unele surse susţin greşit că a murit la vârsta de 48 de ani. Nu dispunea de conturi în băncile internaţionale. Împărăteasa Zita de Bourbon-Parma a mai trăit, ca văduvă, încă 64 de ani, dece­dând în 1986, la vârsta de 92 de ani.

În cotidianul Ziua, din 24 ianuarie 2004, în suplimentul Dosare ultra-secrete,  sub titlul Ultimul împărat, Miruna Mun­teanu aduce unele precizări de dată mai recentă. În anul 1994, după 72 de ani de la trecerea în veşnicie, rămăşiţele împă­ratului Karl I au fost dezhumate. Spre stupefacţia celor ce au luat parte la eveniment, trupul fostului împărat era conservat perfect – un aspect caracteristic candidaţilor la sfinţe­nie. Patru ani mai târziu, Vaticanul l-a pro­clamat Venerabil, prima treaptă a anevo­io­su­lui drum către statutul de Sfânt. Adversarii săi radicali susţin că, în cazul în care împăratul va fi sanctificat şi trecut în calendar, va avea ocazia de a fi considerat Sfân­tul Patron al diletanţilor.

În viziunea Bisericii romano-catolice însă, se consideră că tânărul kaiser a ales calea cea dreaptă, încercând scurtarea răz­boiului, pentru a opri vărsarea inutilă de sânge, cu preţul ştirbirii prestigiului personal. Totodată, în aprilie 1917, el s-a opus vehement planurilor Germaniei de a destabiliza Ru­sia. Naivii prusaci au sponsorizat revoluţia bolşevică a lui Lenin, în scopul întronării anarhiei, ceea ce a precedat lovitura de stat care a purtat numele de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Anticipând catastrofa, Karl I a interzis ca tre­nul cu bolşevici –  grupaţi în opera­ţiunea Vagonul sigilat  – să treacă pe teritoriul austro-ungar, în drum spre Petrograd şi Moscova, unde urma să aibă loc carnagiul. În aceste condiţii, conspiratorii bolşevici au schimbat traseul, trecând prin Suedia.

Nu peste mult timp, germanii au regretat greşelile făcute. Lenin şi acoliţii săi au căutat să impună un alt principiu al egalităţii, în final reieşind că bunurile sunt ale tuturor dar, în fond, ale nimănui, cu excepţia statului totalitar.