Un român în inima pădurii din Abitibi

Un quebechez, un malian şi un român îşi petrec împreună cinci-şase luni pe an. Nu, nu este vorba de o tele-realitate. Ceea ce-i uneşte este meseria lor: fac parte dintre cei care defri­şea­ză pădurea boreală în Nordul Québecului. Cei trei au fost aleşi de realizatoarea Stéphanie Lanthier pentru a da o dimen­siune umană unui peisaj de început de lume şi a lega punţi între Québecul de ieri şi de azi. Lungmetrajul Les Fros – Des débroussailleurs d’espérance a fost proiectat în deschi­derea festivalului Rencontres internatio­nales du documentaire de Montréal (10-21 no­iem­brie); “les fros” este o prescurtare a apela­ti­vului “foreigners”, dat de localnici imigranţi­lor care veneau să lucreze în minele din Abitibi, în anii ‘30 (între altele, este şi titlul unui cântec al lui Richard Desjar­dins). Produs de DOC Productions şi de ONF, documentarul va rula la Montréal (Cinéma Parallèle) şi la Québec (Ciné­ma Le Clap), începând din 10 decembrie.

Gérard, Mamadou şi Antonie vin din trei continente diferite; viaţa lor poartă amprenta istoriei locului natal. Primul are în el liniştea Qué­becului şi ceva sânge huron. Nu poate sta departe de pădure, cele şase luni impuse de medici pentru a se restabili după operaţia de cancer îl ţin ca pe ghimpi. E cel mai vârstnic dintre ei, dar nici vârsta, nici boala nu sunt o piedică. Înaintează cu drujba prin inima pădurii; când oboseşte, se lasă pradă somnului “doar 5 minu­te”, în iarbă. Ca şi ceilalţi, dospeşte de mândrie: face o meserie care i-a pus pe mulţi pe fugă.

Al doilea, Mamadou, este, cum singur se descrie, un Alexandru Macedon al pădurii. Veşnic cu zâmbetul pe buze, cântecul lui afri­can umple codrul de ecouri în fiecare diminea­ţă. A venit ca refugiat politic, a fost încadrat greşit, şi-a aşteptat ani de zile legali­zarea situa­ţiei. E obişnuit cu munca grea, din copilărie. Când a ajuns în Québec, a muncit ca un sclav pentru 6$ pe oră. Când a auzit cât poate să câştige în Nord, la pădure, a sărit în sus de bucurie. Îi place, serile, să stea singur în rulota lui şi să citească despre Alexandru cel Mare, eroul lui favorit. Este, ca şi legendarul cuceritor, în­zes­trat cu muşchi de fier şi încredere de neclintit în propriile forţe. Mamadou are un evident talent actoricesc, umor şi o linişte interioară de invidiat. Să zicem că doar dorul de Mali, patria natală, îi pătează vocea de tristeţe, dar o tristeţe calmă, resemnată.

Un electrician poliglot

Al treilea, românul Antonie Ciuică, a venit în Québec cu containerul, după câţiva ani de în­cercări prin diverse ţări ale Europei, timp în care a învăţat, “de voie – de nevoie”, nu mai puţin de patru limbi străine: franceza, engleza, italiana şi spaniola. Nu mai avea ce pierde, zice el. Aşa că a ieşit – după ce şi-a terminat provizii­le de apă – din container şi a vorbit cu căpita­nul italian al vasului pe limba lui. Acesta, om de treabă, nu l-a aruncat în ocean. Antonie, ca şi Mamadou, începe cu munca la negru, pe doi lei.

Românul nu are nicio reţinere în a spune lucrurilor pe nume: el vorbeşte despre rasismul “voalat” al quebechezilor, de frustrarea de a fi refuzat peste tot din lipsă de “experienţă canadiană”, de irosirea unor forţe de care este reală nevoie pe piaţa de muncă de aici, de lipsa de informare a celor care imigrează, de lacunele sistemului  de imigrare canadian. Critică PQ-ul şi apără limba franceză.

Vorbeşte şi despre trecutul lui românesc, marcat de comunism. Antonie e electrician, însă, ca atâţia alţii, nu a putut să-şi practice meseria. Sunt zece ani de când a devenit de­fri­şor de pădure, meserie care astăzi nu mai are secrete pentru el. Când atacă arbuştii, ai impresia că se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi când, la final, îşi înlătură cascheta şi masca, chipul său presărat cu aşchii şi rume­guş este plin de mândrie.

“Gars de bois”

Les débroussailleurs nu sunt simpli tăie­-tori de lemne; ei înlătură numai anumite specii de copaci şi curăţă pădurea de vegetaţia care încetineşte creşterea copacilor destinaţi exploa­tării forestiere. Defrişorii cu experienţă pot câştiga lunar 8.000 – 9.000$; bani bineme­ritaţi, fiind­că la aspri­mea meseriei trebuie adăugate con­diţiile austere de viaţă (tră­iesc, de cele mai multe ori, în tabere improvizate, situa­te la sute de kilometri depăr­tare de oraş) şi riscul zilnic al “întâl­­nirii cu ursul”. Aşa se face că ei sunt şi bucătari, şi şoferi şi – foar­te adesea, fiindcă drumurile sunt rele şi maşinile se strică des – mecanici auto.

Toate aceste aspecte (şi multe altele) se regăsesc în do­-cumentarul Stéphaniei Lanthier (ea însăşi fiică de tăietor de lemne), care şi-a propus să facă un portret al acestor “gars de bois des temps modernes”. Şi, nu în ultimul rând, să ofere un răs­puns veşnicei probleme a “acomodărilor rezonabile”, în modelul oferit de această “comunitate internaţională”, pe care ea a descoperit-o în sânul pădurii borea­le.