E cât se poate de interesant faptul că mari scriitori şi gânditori occidentali (James Joyce, Virginia Woolf, Ernest Hemingway, Friedrich Nietzsche, Sigmund Freud, Albert Camus etc. ) au fost influenţaţi de Fiodor Mihailovici Dostoievski care, prin ideile sale filozofice şi politice, era profund naţionalist şi antioccidental.
S-a născut la 30 octombrie 1821, la Moscova. Tatăl său, medic militar într-un spital pentru săraci din Moscova şi totodată proprietar a două sate de iobagi, era un ins despotic, cu accese de violenţă, accentuate de darul beţiei. Se pare că în timpul unui asemenea acces, iobagii săi l-au omorât: exasperaţi, l-au imobilizat şi l-au înecat cu votcă.
Moartea aceasta violentă – unii biografi o contestă totuşi, susţinând că a fost vorba, în realitate, de o moarte naturală, răstălmăcită de un proprietar vecin – s-a petrecut în 1839. F. M. Dostoievski era student, de un an, la Universitatea de ingineri militari din Moscova. Suferea de crize intermitente de epilepsie de la vârsta de şase ani, dar se pregătea să urmeze o carieră de specialist militar, ca tatăl său.
Drumul lui însă era altul. Cititor pasionat (Shakespeare, Goethe, Victor Hugo şi, mai ales, Friedrich Schiller), el scrie în timpul studenţiei două piese istorice, Maria Stuart şi Boris Godunov. La terminarea universităţii, după doi ani de activitate ca desenator, demisionează în 1844 şi se consacră scrisului, astfel încât, în 1846, publică primul său roman important, Umiliţi şi obidiţi. Critica vremii salută în tânărul scriitor un “nou Gogol”, dar primeşte cu multă răceală scrierile următoare, nuvelele Dublul şi Gazda.
Viaţa lui F. M. Dostoievski ia o turnură dramatică în 1849 când, datorită frecventării unui grup de intelectuali liberali, este arestat şi întemniţat. Urmează o condamnare la moarte şi apoi, în ultima clipă dinaintea execuţiei, o graţiere şi o altă condamnare, la muncă silnică, într-un lagăr din Siberia.
La terminarea pedepsei, în 1854, Dostoievski reintră în armată şi se căsătoreşte, în 1857, cu Maria Dmitrievna Isaieva. În 1860, publică Amintiri din casa morţilor, o evocare amplă a experienţei sale siberiene. Era acum la Saint-Petersburg, retras din armată şi scotea o revistă, Vremea, împreună cu fratele său Mihail. Revista este interzisă în 1863.
În pofida relaţiilor sale încordate cu puterea ţaristă, Dostoievski nu este totuşi un revoluţionar sau un protestatar, fie el şi moderat. Anii de închisoare îl puseseră în contact cu oameni simpli şi cu istoriile lor tragice, care-i treziseră o empatie aproape religoasă. Paradoxal, printr-un efect contrar, desfiinţarea iobăgiei, în 1861 şi ascensiunea ideilor socialiste şi nihiliste au intensificat această empatie şi l-au împins pe Dostoievski spre o gândire tradiţionalistă, marcată de slavofilie şi de o atitudine extrem de critică faţă de Occident, ale cărui idei el le considera distructive, prin caracterul lor utopic şi excesiv de optimist.
Ecouri ample ale acestei poziţionări conservatoare se găsesc în romanul Demonii (1871), un roman febril, cu personaje puternice, imprevizibile, pătimaşe şi desfăşurat aproape exclusiv sub formă de dialog. El polemizează cu socialiştii, critică materialismul occidentalilor şi al intelectualilor ruşi contaminaţi de ideile lor şi se apropie de Biserica ortodoxă, în care găseşte o garanţie de prezervare a valorilor naţionale străvechi. Călătorise în Europa în 1862 şi, din păcate, adusese de acolo nu doar aversiunea pentru o fermentare de idei pe care n-o putea accepta, ci şi o dependenţă maladivă faţă de jocurile de noroc, în special ruleta. Despre această dependenţă va fi vorba în Jucătorul (1866) şi în Adolescentul (1875), romanul intrării în viaţă a tânărului Arkadi Dolgorukov.
La moartea soţiei, în 1864, Dostoievski se găseşte într-o situaţie dezastruoasă. Plin de datorii, obstinat să facă avere la ruletă, va publica totuşi marele său roman Crimă şi pedeapsă (1866), istoria dramatică a unui student care ucide o cămătăreasă şi care trăieşte apoi un îndelungat şi chinuitor proces de re-dempţiune.
Căsătoria cu Anna Grigorievna Snitkina, în 1867, marchează debutul celei mai fructuoase perioade literare din cariera, deja ilustră, a lui F. M. Dostoievski. Apar acum, printre multe altele, romanele Idiotul (1868) şi Fraţii Karamazov (1880), capodopere ale literaturii universale, alături de Crimă şi pedeapsă. Sunt romane psihologice, structurate în jurul unor teme fundamentale precum bunătatea, sacrificiul, existenţa lui Dumnezeu, sfinţenia, mântuirea prin dragoste etc.
F. M. Dostoievski moare în 1881 şi este condus pe ultimul drum de o mulţime imensă, de zeci de mii de persoane. Oamenii îi erau recunoscători nu doar pentru opera lăsată în urmă, ci şi pentru naţionalismul său pasionat şi exclusivist.
