Decizie scoatere urmarire penala

Era, cred, în jurul orei 10 seara. Stătusem în subsolul fostului Comitet Central preţ de 2-3 ore, nu mai mult. Acum ieşeam afară pentru a “lua pulsul” evenimentelor din piaţă. O văd şi acum cu ochii minţii pe acea puştoaică cocoţată pe maşină, strigând sloganuri anti-Ceauşescu. A rămas acolo sus preţ de câteva ore, iar după un timp, din cauza efortului, vocea ei se pierduse cu totul, ajungând să nu mai răzbată nici măcar la câţiva metri distanţă.

Am început să-i arunc ţigări şi mâncare, pe care le primeam de la cei care ieşeau din clădirea CC. Le prindea cu o mână sigură şi le împărţea apoi celor de lângă ea. În total, erau probabil vreo 7-8 persoane care-şi manifestau bucuria de a lua parte la revoluţie, cocoţaţi pe acea maşină.

Din când în când, rafale de mitralieră izbucneau în diferite colţuri din piaţă, făcându-ne să tresărim şi să ne căutăm adăpost. La un moment dat, un tânăr se apropie de mine şi îmi oferă o haină militară cu care să mă îmbrac. Mă văzuse că îmi era frig şi i se făcuse probabil milă de mine. Era o mesadă militară, cu guler din blană artificială.

Eram îmbrăcat foarte subţire, aşa cum fusesem scos de pe arest în acea după-amiază: un pulover subţire, o geacă din imitaţie de piele, o pereche de blugi albaştri şi adidaşi în picioare. Primul gând a fost să accept cadoul oferit de tânărul necunoscut, dar apoi l-am întrebat de unde avea haina. Când mi-a spus că a aparţinut unui terorist care a fost omorât, un frison rece mi-a străbătut şira spinării. Am respins-o, cu groază şi dezgust. Văzând reacţia mea, tânărul a încercat să repare puţin situaţia, spunând că nu e sigur că fostul proprietar al mesadei era într-adevăr terorist, dar că aşa îi spusese cel de la care o primise.

Deşi era aproape sfârşit de decembrie, vremea era deosebit de caldă pentru acea perioadă, în aşa fel încât statul afară nu era chiar greu de suportat. De altfel, nu am rămas o clipă locului. Văzând că sunt îmbrăcat aşa de subţire, noua mea cunoştinţă m-a întrebat dacă eram din provincie.

I-am relatat pe scurt povestea mea, iar din acel moment tânărul mi-a devenit protector. Le povestea tuturor, cu oarecare bucurie, că eu tocmai am ieşit de pe arestul Securităţii, unde fusesem arestat pentru manifeste împotriva lui Ceauşescu. Reacţia oamenilor părea să fie mai degrabă de neîncredere. Puţini au fost aceia care doreau să afle amă­nunte. La urma urmei, ce credibilitate puteam avea în faţa unor necunoscuţi? Puteam fi oricine şi le puteam spune orice. Cine putea să verifice cele spuse de mine în acele momente?

Cu toate astea, noua mea cunoştinţă nu părea să-mi pună la îndoială vorbele. M-a luat imediat sub protecţia sa şi, din acel moment, singura lui misiunea părea să fie confortul şi sănătatea mea. Se ducea în clădirea CC, de unde venea cu braţele pline de mâncare: pâine albă şi aproape caldă, mezeluri de tot felul, cozonac, portocale, banane, pepsi şi sticle cu apă minerală. Îmi aducea atât de multe încât am început repede şi eu să împart celor din jurul meu, dar mai ales fetei de pe maşină. Îi aruncam, rând pe rând, fie o bucată de salam, fie cozonac sau banane.

Acum, când încerc să rememorez scenele, încep să mă îndoiesc că maşina pe care se afla acea tânără era, într-ade­văr, un TAB de armată. Cred că era mai curând o camionetă militară sau chiar un car de reportaj de la televiziunea română. Amintirile îmi sunt confuze, fiindcă se aflau acolo în piaţă atât TAB-uri şi tancuri militare, dar şi camioane şi unul sau două care de televiziune, rămase acolo, cred, de la mitingul ţinut de Ceauşescu pe 21 decembrie. Mai târziu am aflat că televizunea a transmis în direct tot ceea ce se întâmpla în piaţa fostului Comitet Central.

Probabil că ceea ce voi spune acum va părea de necrezut pentru mulţi dintre cititorii acestor rânduri. Am mâncat în acea noapte cât pentru cele două luni de foame de pe arestul Securităţii de pe Calea Rahovei. Însă lucrul care mi se părea cel mai extraordinar erau bananele, împărţite în acea noapte cu multă generozitate. Nu pot să spun cu certitudine că a fost pentru prima dată în viaţa mea când am mâncat banane, dar în mod cert nu-mi mai amin­team s-o fi făcut vreodată. Dacă se mai întâmplase, fusese poate pe la familia Tellmann din Lupeni, care avea rude în Germania, sau poate în casa surorii mele din Focşani. Eu, personal, nu avusesem niciodată ocazia să cumpăr acest produs, iar în casa părinţilor mei din Vrancea nici nu s-a pomenit aşa ceva. Nu că aş fi suferit vreodată de lipsa bananelor sau a fructelor exotice în  general, dar, cel puţin până în acel moment, bananele  fuseseră pentru mine un produs inexistent.

Acum, dintr-o dată, la parterul fostului Comitet Central se dăduse liber la banane şi la tot felul de bunătăţi imposibil de procurat până atunci sau pentru care românii făceau cozi interminabile. Erau atât de multe produse încât am început să ne temem că cineva urmăreşte de fapt să ne otrăvească în masă. Îmi amintesc o scenă în care o ladă din plastic în care se aflau câţiva cozonaci stătea într-un colţ neatinsă, fiindcă nu se ştia cine o pusese acolo. O femeie a anunţat apoi că lada venea de la o fabrică de pâine din Bucureşti şi că ea ajutase să o descarce din maşină, odată cu mai multe lăzi cu franzele calde.

Soseau lăzi cu mâncare de peste tot, de la fabricile de mezeluri sau de pâine, de la depozitele de alimente.

Sticlele de pepsi şi de apă minerală erau scoase în schimb din subsolurile CC-ului, unde se pare că se găsiseră magazii întregi cu alimente “de lux”, din care se aprovizionau liderii comunişti. Probabil că lui Ceauşescu nu-i venea să creadă că românii nu au de mâncare când vedea ce se găseşte la popota Comitetului Central.

Am petrecut toată noaptea dinspre 22 spre 23 de­-cembrie 1989 în clădirea fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român sau în piaţa din faţa clădirii. Dacă înă­untru erau mai ales civili – bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici -, afară piaţa era presărată de tancuri, TAB-uri sau camioane. Grupuri de militari şi civili se adăposteau în spatele maşinilor de război şi pândeau orice mişcare ar fi apărut în clădirile învecinate.

Din când în când, câte o rafală de mitralieră spărgea liniştea care se instalase în piaţă. Ca la un semnal, din toate părţile începea atunci să se tragă în direcţia fostului palat regal, a bibliotecii centrale sau în celelalte clădiri dimprejur. Se vedea cum gloanţele muşcau din tencuiala clădirilor sau transformau în cioburi mărunte geamurile care le stăteau în cale. Se trăgea aiurea, în ţinte pe care nu le vedea nimeni. Se trăgea de frică, dar şi dintr-un soi de bravadă, explicabilă la nişte tineri de 20 de ani sau la civilii care nu mai puseseră mâna pe armă din poligoanele de instrucţie de la vremea armatei.

Până dimineaţă nu s-a întâmplat mare lucru în acea zonă, cel puţin nu la nivelul meu de percepţie, la nivelul străzii. Am aflat însă mai târziu că în fostul CC se dăduseră “lupte” aprige pentru putere între diversele personaje “emanate” de revoluţie. Scopul lor era să limiteze evenimentele de pe străzi la o revoltă împotriva fostului dictator, şi nicidecum împotriva regimului comunist în sine. Ceea ce s-a întâmplat ulterior în ţară arată că planul le-a reuşit pe deplin.

Dacă, în acele zile, foştii securişti nu mai ştiau unde să se ascundă de frica revoluţionarilor, încet-încet, după ce s-au lămurit cine a acaparat puterea, au început să prindă curaj. Exemplele sunt numeroase, iar unul aveam să trăiesc chiar eu doar câteva zile mai târziu. Anticipez puţin firul povestirii, dar cred că ceea ce voi relata mai jos este relevant pentru ce s-a întâmplat atunci în România.

Fratele meu fugise din ţară în vara anului 1986. După vreo jumătate de an, am primit veşti de la el din Statele Unite: ajunsese în Phoenix, Arizona. După încă un an, am pierdut orice legătură cu el, pentru a afla în cele din urmă că s-a îmbolnăvit grav şi că a fost internat prin mai multe spitale din America. După multe frământări şi după insistenţele mamei, sora mea a decis să plece în America pentru a-i veni în ajutor. Acest lucru se întâmpla în vara anului 1989.

După mai multe vizite la sediul Securităţii din Focşani, sora mea era pe punctul de a obţine aprobare să plece în Statele Unite, în căutarea fratelui. A urmat atunci, din senin, arestarea mea şi tot planul ei a fost dat peste cap. Nu i s-a mai dat paşaport, dar nici ea nu mai avea niciun chef de plecat în America, fiindcă acum avea altă misiune: să afle unde sunt arestat şi, mai ales, pentru ce. Oficia­lităţile de atunci nu au găsit de cuviinţă să-mi informeze familia despre motivele arestării sau despre locul în care eram deţinut. De altfel, despre faptul că era arestat au aflat de la fosta mea gazdă din Lupeni, care le-a scris să vină să-mi ia lucrurile personale din fosta locuinţă.

Odată ajunsă la Lupeni, sora mea a aflat de la Cristi, un fost coleg de la pompieri, că am vrut să fug din ţară şi că în oraş fuseseră distribuite manifeste. Cristi nu era însă sigur că eu aveam vreo legătură cu acest lucru.

Timp de câteva săptămâni, a fost plimbată peste tot: de la Lupeni la Petroşani, de la Petroşani la Deva, de la Deva la Timişoara, iar de acolo la Bucureşti. Peste tot i se spunea că nu se ştie unde sunt arestat şi de ce. Într-un final, un securist din Focşani s-a îndurat să-i spună că sunt la Bucureşti, fără să-i dea alte detalii. I-a spus că un coleg de-al lui mă vizitase la Bucureşti şi că sunt “bine”.

Despre securistul “binevoitor” vreau să vorbesc aici. La câteva zile după ce am fost eliberat, sora mea îmi spune că cineva de la Securitatea din Focşani doreşte să mă întâlnească. Nu am acceptat să mă întâlnesc cu acea persoană (şi pentru că am plecat apoi foarte curând la Lupeni, cu Mariana), dar am aflat de la sora mea care ar fi fost scopul întrevederii.

Speriat că ar putea să fie arestat de revoluţionari, securistul vrâncean dorea ca eu să depun mărturie pentru el, că a încercat “s-o ajute” pe sora mea să obţină paşaport pentru a pleca în Statele Unite după fratele nostru şi că o ajutase să afle unde eram arestat.

Cum aceste întâmplări erau adevărate, i-am spus sorei mele că, dacă voi fi întrebat, voi depune mărturie că aşa au stat lucrurile. Bineînţeles că nu m-a întrebat niciodată nimeni nimic, iar după un timp securistul şi-a reluat activitatea în acelaşi loc unde “muncise” şi până atunci. Securitatea a fost, chipurile, integrată în Armată, iar foştii securişti şi-au păstrat gradele, vechimea în “muncă” şi, mulţi dintre ei, chiar şi vechea activitate.

Teama şi incertitudinea foştilor slujbaşi ai regimului comunist nu a durat mai mult de câteva zile sau, poate, săptămâni. Îmi amintesc că fostul meu anchetator de la Departamentul Securităţii de pe Calea Rahovei, căpitanul Jurubiţă Gheorghe, semna scoaterea mea de sub urmărire penală pe la mijlocul lunii ianuarie 1990, din aceeaşi postură de “organ de cercetare penală”, însă proaspăt avansat la gradul de maior (vezi facsimil).

În primăvara anului 1991, m-am dus la locul unde fusesem deţinut timp de două luni, pe Calea Rahovei 37-39, pentru a încerca să-mi recuperez hârtiile pe care Securitatea mi le confiscase în octombrie 1989, la momentul arestării. A fost trimisă să vadă ce doresc, în holul de la intrarea principală, o femeie îmbrăcată în haine militare. Cu multă nonşalanţă, m-a informat că Securitatea a fost desfiinţată şi că persoanele care lucraseră acolo fuseseră destituite. I-am spus că am fost închis acolo timp de două luni şi i-am cerut să-mi aducă lucrurile ce mi-au fost confiscate.

Şi-a notat numele meu pe o bucată de hârtie şi a intrat în clădire. La un moment dat, în timp ce o aşteptam pe doamna căpitan, prin faţa mea a trecut unul dintre gardienii care m-a păzit în lunile în care am fost “oaspetele” Securităţii. M-am uitat lung la el, lucru care i-a atras atenţia asupra mea. M-a recunoscut şi, oarecum stânjenit, a dispărut repede în spatele unei uşi pe care a închis-o cu repeziciune după el.

Când doamna ofiţer s-a întors cu câteva hârtii în mână, i-am spus repede, sugrumat de emoţie, că l-am văzut acolo pe unul dintre foştii mei gardieni. L-a luat repede pe “Nu se poate!” în braţe, insistând cu neruşinare că “sigur l-am confundat cu cineva”. Am plecat aproape cum am venit, cu câteva foi din sutele de pagini confiscate de acasă şi cu mâhnirea că noua putere este, de fapt, cea veche.

(va urma)

Ad