Dacă am exagera puţin, am putea spune că marea bătălie care se dă acum în România (de fapt, de câţiva ani încoace) e cu statul lui Ion Iliescu. Împotriva statului lui Ion Iliescu. E o exagerare, dar, după cum spun unii psihanalişti, numai exagerările sunt adevărate.
Statul lui Ion Iliescu este acela pe care – după seriile de descinderi ale minerilor patronaţi de fostul preşedinte al României – au decis să îl părăsească, din disperare şi cu tristeţe, foarte mulţi români. Bunăoară, zecile de mii de români emigraţi şi stabiliţi în Canada.
Statul lui Ion Iliescu e acel stat în care nu contează competenţa, în care valoarea este trimisă la colţ, în care educaţia nu este cu adevărat o prioritate, în care justiţia e un moft, iar corupţia – o regulă mizerabilă, care nu îi deranjează pe cei ce trebuie să facă dreptate, în care averile se fac pe furt şi nu pe merit, în care compasiunea şi solidaritatea sunt plase de vorbe goale, aruncate cinic şi interesat peste oamenii sărmani.
Statul lui Ion Iliescu este reflexia “democraţiei originale”, promovate de un ins pentru care Justiţia a avut mult prea multă milă şi înţelegere. Şi asta pentru că încă trăim în statul făcut după chipul şi asemănarea sa. Statul lui Ion Iliescu e statul de care au fugit şi de care continuă să fugă mi-lioane de români, care nu au ales sau care nu au putut alege să plece din ţară: au fugit de el şi s-au refugiat în nepăsare, în lehamite, în propria lor ţară.
Statul lui Ion Iliescu e un stat ÎMPOTRIVA bunului-simţ deşi, cumva anecdotic, în apararea lui au sărit deja mulţi dintre autointitulaţii “revoluţionari ai bunului-simţ”. E semnificativ şi amănuntul că arhitecţii din prima linie ai statului lui Ion Iliescu au jucat în picioare cuvintele elementare ale vocabularului democraţiei, statului de drept, eco-nomiei de piaţă, libertăţii.
Mineriadele din stradă – element fundamental în arhitectura statului lui Iliescu – au lăsat urme, multe şi mari, şi în instituţii. O istorie a “bâtelor” şi a barbariei instituţionale româneşti de după 1989 ar fi un demers foarte greu de realizat, tocmai pentru că material de documentare există din belşug. Statul lui Ion Iliescu a lucrat cu “mineri”, iar acum lucrează cu “neominerii” din sistemul de justiţie, din presă şi din mediul universitar.
Vestea proastă e că acest stat este încă viu. Vestea bună e că el este în pericol. Mai multe pachete de reforme – dureroase, dar necesare (inclusiv în ideea >mai bine mai târziu decât niciodată”) – au fost deja realizate. La toate, la absolut toate, statul lui Ion Iliescu a reacţionat în mod violent. Să nu fiu nedrept: au reacţionat dur, cu nemulţumire şi oameni care nu cred neapărat în statul lui Ion Iliescu. Şi e firesc şi nu e condamnabil că s-a întâmplat aşa. Dar marile zvârcoliri vin de la cei care au profitat şi continuă să profite de pe urma sta-tului lui Ion Iliescu.
Vor urma şi alte pachete de reforme; două sunt deja anunţate: reforma constituţională şi reforma administrativă. Sunt previzibile aceleaşi zvârcoliri. Dar, de data asta, sunt şanse mai mari ca statul lui Ion Iliescu să fie pus într-o criză importantă de identitate.
Deşi nu sunt majoritari, cum de altfel nu au fost niciodată, profitorii de pe urma “statului lui Ion Iliescu” ştiu mai bine ce au de făcut şi par mai bine organizaţi.
