Mi-am propus să nu scriu nimic despre legătura între piaţa imobiliară din Montréal şi mişcările sociale recente (greva studenţilor şi toate celelalte mişcări adiacente, pe care mă feresc, pe moment, să le cataloghez). Dar o legătura există. Nu are cum să nu fie, de vreme ce s-a vorbit de boicotarea Formulei 1, am asistat la vandalizări de maşini germane (considerate scumpe, deci burgheze), plus asocierea la mişcarea studenţilor (îndreptată iniţial numai contra măririi taxelor şcolare) a unor personaje şi mişcări de genul Occupy, a unor sindicate canadiene din afara Québecului, a unor partide şi mişcări socialiste sau separatiste, a unor deputaţi de stânga, activi sau expiraţi, în căutare de legitimitate politică.
S-a vorbit de “primăvara quebecheză”, prin asemănarea cu revoltele împotriva dictatorilor din ţările arabe – de parcă am fi sub Saddam sau Mubarak, nu sub un guvern democratic ales – fie el unul impopular şi cam lipsit de imaginaţie politică.
E încă prematur aşadar, criza nefiind încă încheiată, să estimăm pagubele produse asupra pieţei imobiliare. Dar un efect va exista. Aşa cum a existat şi în trecut, la mişcări şi evenimente poate de mai mică amploare.
Nu vorbim aici de referendumul din 1995, care a produs paralizia pieţei imobiliare şi abandonarea a zeci de case de către cetăţeni ce au preferat să plece dintr-o provincie instabilă.
În Québec, simple alegeri provinciale (de pildă, cele din 2007) au mereu un efect asupra stabilităţii finaciare şi imobiliare de moment. Pentru că miza alegerilor în Québec este mereu mai mare decât doar de a alege ce partid formează guvernul în următorii 4 sau 5 ani. Mereu se aduce în discuţie separarea Québecului de Canada, deci automat se agită spectrul instabilităţii politice şi economice. Aici, de regulă, piaţa imobiliară ia o pauză în preajma alegerilor. Lumea asteaptă, ca la fotbal, să vadă cine câştigă. Mulţi oameni pleacă anual din Québec (nu numai emigranţi sau anglofoni), pentru că preferă stabilitatea altor provincii. În 2007, după câteva luni de blocaj, abia după ce PLQ a câştigat şi ADQ a fost ales opoziţie oficială, piaţa imobiliară şi-a reluat cursul normal, oamenii obişnuiţi au continuat să vândă şi să cumpere.
Mişcările sociale recente nu pot produce decât o reacţie de prudenţă sau de reţinere din partea investitorilor şi marilor companii. Economia mergea şi aşa destul de lent, datoriile guvernamentale erau deja foarte ridicate, presiunile publicului pentru gratuităţi şi ajutoare sociale asupra unui buget deja sleit de puteri sunt din ce în ce mai mari, dobânzile bancare sunt anormal de mici, ceea ce încurajează supra-îndatorarea populaţiei.
La ce ne putem aştepta mai departe, când ne confruntăm cu neîncrederea în capacitatea statului şi a sistemului bancar de a rezolva criza? Vom continua să cumpărăm şi să vindem case ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla în jurul nostru? Ne place sau nu ce se petrece în Montreal, suntem de partea guvernului sau de partea celorlalţi, se pare că această situaţie se va reflecta în curând asupra pieţii imobiliare locale. Mi-aş dori mult să mă înşel.
Uf! Am promis că nu scriu despre asta, dar uite că nu m-am putut abţine. Data viitoare sper să pot scrie despre ce bine e să facem tranzacţii imobiliare la Montréal, într-un climat de stabilitate socială şi de prosperitate economică.
Dar cine îşi mai doreşte aşa ceva? Poate că, dacă se obţine gratuitatea învăţământului, următorul pas va fi gratuitatea locuinţelor. Scăpăm de tranzacţii imobiliare, ipoteci, agenţi şi notari. Mă întrebaţi de unde bani pentru a suporta aşa ceva? Cum de unde? Prin impozitarea celor bogaţi! Dar dacă nu o să mai fie bogaţi? Păi atunci o să fie cum zice conu’ Leonida: Treaba statului!
