Deşi pare greu de crezut, 3500 de turişti vestici vizitează Coreea de Nord, în fiecare an. Asta dacă luăm de bune declaraţiile agenţiilor de turism autorizate să organizeze excursii. Dacă aveţi între 1.200 şi 2.300 de euro, puteţi petrece între 3 şi 11 nopţi în Coreea de Nord, singura ţară din lume care are doi preşedinţi: preşedintele etern Kim Ir-sen şi nepotul acestuia, Kim Jong-un. A fi turist în Coreea de Nord înseamnă a urma un itine-rariu bine stabilit de către nord-coreeni şi a te plimba doar în prezenţa ghidului. Singura libertate este de a face singur câţiva paşi în jurul hotelului, dar fără a avea un aparat foto cu tine.
Dacă aceasta este condiţia turistului, ne putem imagina cu toţii care este condiţia nord-coreeanului de rând. Oricine a trăit într-o ţară comunistă ştie că diferenţa între propagandă şi viaţa de zi cu zi este îngrozitor de mare.
Scurtă istorie coreeană
Coreea de Nord este un eşec comun japonezo-ruso-chinez. Poate soarta peninsulei coreene ar fi fost alta dacă istoria nu ar fi consemnat două lucruri. Primul este teribila ocupaţie japoneză. Japonia a anexat oficial întreagă peninsulă coreeană, în 1910. Cinci milioane de coreeni au fost puşi la muncă forţată, limba coreeană a fost interzisă, iar coreenii au fost obligaţi să-şi ia nume japoneze. La aceasta se adaugă şi sclavia sexuală a peste 200.000 de femei (coreence şi chinezoaice), folosite ca prostituate de către armata japoneză.
După ce Japonia a pierdut cel de-al doiea Război Mondial, ţara a fost împărţită în două: o parte, nordul, administrată de Rusia, şi cea de-a doua, sudul, de către Statele Unite. Iniţial, cele două pu-teri au decis că este vorba doar de o administrare temporară a Coreei, o tranziţie spre o ţară independentă.
Rusia a dat apoi semne că refuză să respecte înţelegerea şi fiecare zonă a organizat propriile sale “alegeri libere”. Nord-coreenii s-au trezit comunişti, iar cei din sud, capitalişti. Primii preşedinţi ai celor două Corei au promis reunificarea ţării. Cel din nord, sub forma unei ţări comuniste, iar cel din sud, sub forma uneia în care comunismul era interzis.
Ambele părţi au început să se şicaneze, mergând până la asasinate în masă, atât în sud, cât şi în nord.
În 1950, Coreea de Nord a invadat Sudul. Naţiunile Unite au condamnat invazia şi, profitând de boicotul Rusiei, a recomandat statelor membre să sprijine militar Coreea de Sud. La un moment dat, armata americană şi cea sud-coreeană au trecut linia de demarcaţie spre nord. Este evenimentul care marchează intrarea Chinei în joc. După ce Stalin a arătat că el nu va interveni direct în favoarea Nordului, chinezii au fost cei care au facut-o – evident, cu acordul ruşilor. Războiul a continuat până în 1953, când s-a semnat armistiţiul. Acesta a durat până în 2013, când a fost denunţat, unilateral, de Nord. Practic, cele două ţări sunt acum în război.
China este vinovată şi de turnura pe care au luat-o lucrurile în Nord. Ani la rând, chinezii au blocat toate tentativele de a face din guvernul Coreei de Nord unul cu care să se poată sta de vorbă. Astăzi, chinezii admit că propria lor creaţie le-a scăpat de sub control. Problema este că o răsturnare a Guvernului nord-coreean ar aduce China în faţa unei invazii masive de refugiaţi nord-coreeni, care ar încerca să scape dintr-o ţară unde foametea este o ameninţare mult mai concretă decât presupusul atac nuclear american.
Totul pleacă de la mustaţă?
Kim Jong-un este al treilea dictator din familia Kim. Întreaga istorie a Coreei de Nord se leagă de această familie.
Am asistat, în ultima perioadă, la o paradă de gesturi de provocare, de ameninţări, inclusiv de atac nuclear faţă de SUA. Cu toatea acestea, nimeni nu pare a-l lua prea în serios pe dictatorul nord-coreean. Dacă Saddam Hussein ar fi anunţat că atacă cu rachete nucleare, probabil că riposta NATO ar fi fost rapidă. Un sondaj făcut de ziarul The Guardian în Marea Britanie arată că 68% dintre englezi nu iau în serios ameninţările coreene.
Ziaristul Patrick Lagacé de la La Presse crede că totul vine de la mustaţă. Mai exact, de la lipsa ei. Dictatorii care au făcut să tremure lumea (Stalin, Saddam) aveau mustăţi impunătoare. Kim n-are deloc, iar faţa lui rotundă nu sperie pe nimeni.
Dar nu e doar asta. Experimentele Irak şi Libia au arătat Occidentului că una transmite agenţia de presă oficială a guvernului şi alta e realitatea pe teren. Gaddafi făcea defilări cu armata sa de femei, dar, când a început războiul, nimeni nu a rămas în jurul lui.
Nord-coreenii pot defila cât vor, în uniformele lor greoaie. Realitatea e că trei bombardiere americane încărcate cu pui ar putea avea în această ţară un efect mai puternic decât o bombă atomică.
România ar trebui să fie un exemplu pentru liderul nord-coreean. Armata română făcea, înainte de revoluţie, acelaşi balet la defilări ca şi cea coreeană. Când a început revoluţia, lipsa de pregătire şi-a spus cuvântul şi militarii români s-au împuşcat între ei, încercând să lupte împotriva unor terorişti pe care nu i-a văzut nimeni nici până în ziua de astăzi.
