Bătaia

Pentru a avea o mai bună înţelegere a între­gii situaţii, am alternat în această pagină poveştile lor, în aşa fel încât să vă puteţi face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dicta­tu­ră comunistă. Acesta este penultimul episod. (George Sava)

Viaţa între acele ziduri era lipsită de orice informaţie din exterior. Zilnic citeam ziarul oficial al partidului, “Scânteia”, care ajungea la noi în celulă cu două sau trei zile mai târziu faţă de data apariţiei.

Pe 19 decembrie 1989, spre seară, aceeaşi rutină ne ucidea încet, dar sigur, aidoma unei otrăvi pe care o iei zilnic în doze mici. Schimbam impresii cu domnul Răceanu despre pârtiile de schi de la Sinaia şi Predeal, fiind şi el amator de sporturi de iarnă. Fac greşeala să mă las purtat de gânduri şi îmi fac planuri că, imediat ce termin cu băieţii de aici care mă tot întreabă ce şi cum, îmi iau schiurile şi-mi fac damblaua la munte. Arestul, Tribunalul Militar şi implicit procesul în care urma să apar ca inculpat, totul părea doar un vis urât. Se apropiau sărbătorile de iarnă şi eram convins că o să le fac alături de cei dragi. Acea aripă de înger, de care v-am povestit la început, am simţit-o din nou.

Vraja se rupe în momentul în care aud cum se trag zăvoarele de la uşa celulei. Uşa, din stejar masiv prins pe structură metalică, nu avea absolut nimic pe interior decât cadrul de la vizetă. Este băgat în încăpere un nou deţinut, întrucât al patrulea pat din celulă era liber.

Se recomandă Mircea Popa, director la Cinematograful Patria. Tuns chel, cu o figură de om blând, aproape la 60 de ani, cu greu ţi-ai fi putut imagina că e capabil să facă rău cuiva. De la el aflăm despre manifestaţia de la Timişoara, din 15 şi 16 decembrie, şi faptul că Armata şi Securitatea au tras în oameni.

Vestea cade ca un trăznet în mij­locul nostru şi, timp de câteva clipe, nimeni dintre noi nu rosteşte niciun cuvânt. Tot ceea ce aflam de la acel om mă readucea dureros la realitatea cu care ne confruntam: pe 17 decembrie, grevă generală, Timişoara, primul oraş declarat liber de comunism, batalioanele de oameni ai muncii (aşa-zisele gărzi patriotice) – trimise să apere cuceririle revoluţionare ale partidului şi poporului – trec de partea manifestanţilor, Ceauşescu pleacă într-o vizită de lucru în Iran.

Toate puse cap la cap ne dau o imagine completă a agoniei acelui regim care îl condamnase la moarte pe domnul Mircea Răceanu şi care urma să mă osândească la ani grei de temniţă.

Toată noaptea nu am închis un ochi, cuprins de nelinişte şi de o stare febrilă vecină cu nebunia. Mă încercau sentimente contradictorii, de bucurie, pentru că în sfârşit se mişca ceva în ţară, dar şi de durere pentru acele victime care şi-au găsit sfârşitul sub gloanţele regimului. Uitasem complet unde mă aflam şi înjuram de zor comunismul, pe Ceauşescu şi toată banda de criminali ce stăpâneau ţara. Mă simţeam mai viu ca niciodată.

Miercuri, 20 decembrie dimineaţa. Mă aşteptam la ce e mai rău şi eram hotărât să înfrunt orice. Vine un gardian care mă scoate la anchetă, dar mă conduce în altă încăpere decât de obicei, unde dau peste anchetatorul care se ocupa de dosarul meu şi peste încă un securist. Feţele sumbre nu prevesteau nimic bun.

“Urcă-te pe masă şi întinde-te pe burtă, banditule!”, zice sec unul dintre ei. Picioarele îmi atârnau peste marginea biroului. Bascheţii îmi zboară cât colo şi începe o bătaie la tălpi la două bastoane, fiecare securist ocupându-se de unul din picioarele mele. Reuşesc să număr aproximativ 40 de lovituri din partea fiecăruia, în timp ce mi se adresează cu duşmănie: “Ia spune, banditule, ce ai discutat tu azi-noapte în celulă?”

Rămân mut şi strâng din dinţi, copleşit de o durere în oase care mi se transmite până în creier. Îmi dau lacrimile de durere şi gem. Iată adevărata lor faţă de mardeiaşi! Pe măsură ce loviturile cădeau, mă cufundam într-o muţenie care-i scotea din minţi pe ce doi.

Se termină repriza de bătaie la tălpi şi mă ridică, mai mult mort decât viu, de pe acel birou. Mă menţin cu greu în picioare, timp în care cei doi se plimbă, nervoşi, prin cameră. Stau cu capul plecat în pământ şi plâng încet.

“Ia intră, banditule, la ultrasune­te!”. Sunt pus să stau pe vine sub măsuţa pe care scriam declaraţiile şi să o ţin pe cap, astfel încât picioarele mesei să nu atingă mocheta. Amândoi securiştii, în picioare, unul de o parte, altul de cealaltă a măsuţei, încep să lovească cu bastoanele pe tăblia mesei, urlând: “Sus masa, banditule!”.

Simt dureri puternice în muşchii gâtului şi urechile îmi ţiuie, gata să-mi explodeze. Această formă de tortură ei o numeau  “la ultrasunete”. Cu atâta zel au dat cu bastoanele în tăblia mesei, că la un moment dat simt ceva cald, ca un firicel, ce mi se prelingea de-a lungul frunţii, pe nas în jos, şi începe să picure. Aveam capul spart şi nu s-au oprit decât atunci când au văzut că le pătez cu sânge mocheta de sub mine. Sunt scos de sub măsuţă şi aşezat, invers, pe un scaun, cu spătarul în braţe. Mai curg câteva lovituri din partea fiecăruia în zona lombară, apoi unul dintre ei cheamă gardianul: “Ia-l pe bandit şi du-l la manej”, a sunat ordinul.

Mă încalţ, cu chiu-cu vai, cu bascheţii – noroc că nu aveam şireturile la ei. Tălpile mă ardeau ca jarul şi erau groaznic de umflate. Cobor şi urc scările celor trei niveluri ale clădirii alături de gardian, care mă însoţeşte şi nu mă slăbeşte deloc. Toată această scenă se repetă de vreo patru ori, durerile din tălpi la coborâtul treptelor fiind infinit mai mari decât la urcare. Mă dor oasele şi carnea netrebnică din care sunt plămădit. Aproape că mi-au îngenuncheat şi sufletul, dar nu mă dau bătut.

Urmează amprentarea palmei şi a fiecărui deget, după care mi se fac fotografii faţă şi profil. Toată această grabă cu finalizarea dosarului mă duce cu gândul că au intrat în criză de timp.

Mă întorc în celula 11 zdrobit; scheaun de durere ca un câine bătut. Nu sunt capabil să articulez nicio vorbă, însă Mircea Răceanu înţelege dintr-o privire ce s-a întâmplat. Timp de nouă luni, acest om a stat într-o izolare totală, singur în celula 11, aşteptând executarea sau comutarea pedepsei. Abia prin septembrie a fost adus Cornel în celula lui.

Mircea Răceanu era fiul unuia dintre cei şase semnatari ai unei scrisori adresate lui Nicolae Ceauşescu, în care i se explica, de către vechi fruntaşi ai partidului, unde a greşit. În momentul arestării sale, lucra ca diplomat în MAE şi era ataşat pe nu ştiu ce probleme la Ambasada SUA din Bucureşti. Toată această izolare construită de Securitate în jurul său a fost în zadar, iar noaptea prin care am trecut şi mi-am luat porţia de bastoane a meritat totul. Mircea Răceanu a aflat că nu e singur. Fiecare dintre noi trecea dincolo de sine în acele clipe, pentru a-l întâlni pe celălalt. Zidurile dintre oameni se prăbuşeau unul după altul, odată cu toată zgura de minciună şi ipocrizie, sedimentată de-a lungul anilor în sufletul fiecăruia dintre noi. Era ceva magic, ca o lumină divină care ne călăuzea şi ne dădea curaj să îndrăznim. În clipa aceea am avut pute­rea să-i iert pe toţi torţionarii, încercând din răsputeri să înţeleg ce se întâmplă cu mine şi unde a dispărut toată teama.

Nu am prea mult răgaz din partea securiştilor, că apare un gardian care-mi spune să-mi adun lucrurile, pentru că urmează să fiu mutat în altă celulă. Nu aveam nimic care să-mi aparţină, aşa că m-am despărţit de cei din celulă printr-o simplă strângere de mână. Destinul a făcut să nu ne mai întâlnim niciodată.

În celula nr. 9, unde am fost mutat, sunt al cincilea deţinut şi nu am pat. Fiecare încearcă să mă ajute cum poate, ca să-mi aline durerile. Mă descalţ şi de şosete şi dau la iveală două tălpi foarte umflate şi aproape negre la culoare. Noii colegi mă sfătuiesc să-mi pun comprese cu apă rece. Erau tineri ca şi mine sau de vârstă apropiată. Trei dintre ei erau studenţi, dar nu am înţeles prea bine ce hram purta unul dintre ei.

Unul dintre studenţi era Radu Chesaru; acesta m-a sfătuit să mă feresc de studentul dubios, pentru că e “sifonu’ ăstora”. Radu era student la Litere în Bucureşti şi, alături de alţi prieteni, făcuse manifeste contra regimului, având chiar şi o organizaţie ce se numea “Vulturul Brâncovenesc”. Avea 23 de ani şi un curaj nebun. Era tuns chel, negricios la ten, cu buze groase şi vânjos, cu ochii negri. Mi-a spus, aşa, ca să mai prind la inimă, după cum arătam de zdrobit: “Vă vine rândul şi vouă, securiştilor! Azi voi pe noi, mâine noi pe voi!” (va urma)