În 1954, în plin deceniu prolecultist în literatura română, apărea o carte luminoasă pentru copii şi adolescenţi, dar care a devenit aproape instantaneu un best seller naţional pentru toate vârstele, reeditat de mai multe ori, în tiraje de zeci de mii de exemplare care se epuizau rapid. Autorul era Radu Tudoran, iar cartea se numea Toate pânzele sus! Era o carte de călătorii şi despre prietenie, cu un căpitan, Anton Lupan, ce ajungea cu goeleta Speranţa în Ţara-de-Foc, în sudul Argentinei, în căutarea prietenului său Pierre Vaillant.
În Ţara-de-Foc, Anton Lupan şi bravul său echipaj descoperă râuri şi munţi netrecuţi pe hartă, pe care le botează cu nume româneşti (Oltişor, Clăbucet), îşi încarcă goeleta cu nisp aurifer şi civilizează populaţiile locale de indieni onas şi alcalufi, construindu-le un sat, numit tot româneşte (Lopătari).
Este extrem de interesant că eroul fictiv şi fermecător al lui Radu Tudoran pare inspirat de un personaj real, cu mult mai pitoresc, mai spectaculos şi mai complex decât cel imaginat de romancier: Julius Popper, numit de argentinieni în 1886 “conchistadorul român al Patagoniei.”
Julius Popper – născut la 15 decembrie 1857 la Bucureşti, într-o familie de evrei stabilită în România din Polonia – este însă, din multe puncte de vedere, opus imaginii sale literar, iar memoria lui este până astăzi controversată. A avut o personalitate puternică şi polivalentă, căci s-a ilustrat concomitent ca explorator, inginer, soldat, căutător de aur şi ziarist. Şi a fost, de asemenea, spun mulţi, un aventurier crud, lipsit de scrupule, un “ucigaş de indieni”.
După studii primare şi secundare la Bucureşti, Julius Popper urmează, de la 17 ani, studii universitare extrem de variate la Paris: studii inginereşti la École nationale des ponts et chaussées, terminate cu obţinerea unei licenţe de inginer minier, dar şi cursuri de fizică, chimie, meteorologie, geologie, geografie şi etnografie la Sorbona. Rezultatul este o vastă cultură ştiinţifică, la care trebuie adăugată stăpânirea temeinică a limbilor germană, engleză, spaniolă, portugheză, franceză şi parţială a limbilor italiană, latină şi greacă.
Imediat după terminarea studiilor, viaţa profesională a lui Julius Popper demarează în forţă. Îl găsim la Constantinopol, unde caută de lucru, în Egipt, unde este angajat la întreţinerea Canalului de Suez, în India, în China, în Japonia. Relatează despre călătoriile sale în corespondenţa pe care o întreţine cu Academia Română şi în 1881 revine în ţară, dornic, după proclamarea regatului României, să obţină cetăţenia românească (o avea pe cea otomană de la naştere, când România nu exista ca stat independent). Dar nefiind creştin, în conformitate cu Codul Civil al vremii, articolul 7, demersurile sale sunt respinse.
Părăseşte ţara şi-şi reia peregrinările. Ajunge în Siberia, de acolo în Alaska, în Canada, Statele Unite, Cuba, Mexic, Brazilia şi, în cele din urmă, Argentina. Face parte din echipa care concepe şi realizează canalizarea şi modernizarea oraşului New Orleans şi proiectează sistematizarea oraşului şi portului Havana din Cuba, care poartă până astăzi amprenta viziunii sale. În Mexic, face lucrări de cartografiere şi se afirmă ca ziarist.
Dar marea aventură a vieţii sale începe în sudul Argentinei, în Ţara-de-Foc, teritoriu disputat cu ardoare între Argentina şi Chile şi reputat pentru zăcămintele sale aurifere. Julius Popper, a cărui notorietate era în creştere, obţine în 1885 de la guvernul argentinian mai întâi conducerea operaţiilor de identificare a zăcămintelor şi apoi concesionarea a 80 de mii de ha, spre a le coloniza cu băştinaşi şi a organiza exploatarea aurului. În colonia pe care o înfiinţează, El Paramo (astăzi, oraşul Rio Grande), Julius Popper construieşte case şi biserici pentru locuitorii ei (circa 2000), organizează o poliţie locală şi o mică armată proprie de mercenari, spre a se apăra de indienii băştinaşi din afara coloniei şi de alţi căutători de aur. Organizează, de asemenea, un serviciu poştal local, emiţând şi timbre. În 1888, inventează o maşină de spălare a aurului, brevetată mai târziu în mai multe ţări de pe continentul american şi în Africa de sud. Îşi plăteşte muncitorii cu aur şi, spre a-l manipula mai uşor, fără pierderi, el bate în 1889 şi o monedă proprie, numită popper – de un gram şi de cinci grame. Documentele argentinene arată că Popper ar fi extras din colonia sa circa 600 de kg de aur.
În 1886, pleacă într-o altă expediţie de prospectări aurifere şi, aidoma personajului lui Radu Tudoran de mai târziu, dă nume româneşti râurilor şi munţilor neînregistraţi pe hărţi: râul Ureche, munţii Rosetti, Lahovary, Manu, muntele şi râul Carmen Sylva, vârful Sinaia. Întreţine o strânsă corespondenţă cu Societatea Regală de geografie din Bucureşti, căreia îi trimite scrisori şi fotografii, iar în ziarul Românul publică în 1891 relatări impresionante despre frumuseţile naturale ale Ţării-de- Foc. Într-una din scrisorile sale, Julius Popper mărturiseşte profesiunea sa de credinţă românească: “M-am născut român, sunt român şi voi muri român, deşi mă găsesc în mările antarctice.”
Modul energic în care administra colonia, neezitând să-i execute pe loc pe hoţii de aur sau pe indienii onas care, incitaţi de alţi căutători de aur, atacau El Paramo, iniţiativele sale de autoguvernare, articolele publicate în presa argentiniană din Buenos Aires despre abuzurile guvernatorilor locali i-au făcut mulţi duşmani în cercurile înalte ale protipendadei argentiniene. În 1893, i se intentează un proces ca “ucigaş de indieni”; proba incriminatorie cea mai importantă era constituită din fotografii neclare în care, fotografiat din spate, ar fi apărut înarmat lângă cadavrul unui indian.
Este evident că Julius Popper nu a avut mai multe scrupule faţă de amerindieni decât alţi căutători de aur din timpul său. Dar tot atât de evident este că, având adversari puternici şi influenţi, el a fost transformat într-un fel de ţap ispăşitor şi pentru comportamentul altora, mult mai cruzi faţă de indienii onas.
Deznodământul procesului se apropia, dar, la 6 iunie 1893, Julius Popper era găsit mort, în casa lui din Buenos Aires. Oficial, era vorba de un infarct, dar există multe suspiciuni că ar fi fost, în realitate, omorât. Avea 36 de ani. A lăsat în urma lui urme durabile până astăzi, legende în folclorul local argentinian şi chilian şi, datorită numeroaselor sale fapte ieşite din comun, o faimă de care puţini alţi români s-au bucurat.
