După ce am învăţat digitaţie, acorduri, notaţia muzicală etc., cu mult efort şi durere de degete, băşicile s-au transformat în bătături, iar eu am început să articulez fraze muzicale la instrument. Şi, prin clasa a 5-a, prima “victimă”…
O colegă, căreia i-am arătat o poză cu chitara, mi-a devenit primul fan, cu cerinţe de serenadă. Oops! Afacerea asta se pare că are beneficii multiple.
Da, dar cerinţa de serenadă implică cunoaşterea de cântece, cu toate consecinţele: cunoaşterea acordurilor, a secvenţelor muzicale şi succesiunii lor, descifratul şi învăţatul de texte (la vremea aceea, în România cel puţin, nu existau cărţi cu partituri, texte etc.); cu chiu – cu vai puteai să-ţi procuri “Metoda de chitară” (clasică) de Maria Boeru, dacă erai norocos.
Datorită părinţilor, am fost printre cei norocoşi. Aşa că am memorat progresia de acorduri la câteva cântece la modă şi mi-am încropit primul caiet de texte şi primul “repertoriu”. Prima serenadă a fost ţinută în fugă (şi la propriu, şi la figurat – eu trebuind să fug până acasă, să-mi iau chitara şi caietul, iar la final demoazela trebuind să fugă acasă, unde era aşteptată), într-un parc, după orele de şcoală. Succesul a fost răsplătit cu un pupic din partea generoasei demoazele. N-am să uit niciodată rush-ul de adrenalină. Dulcea, intoxicanta aromă a succesului m-a marcat definitiv şi irevocabil, ca şi nevoia de recidivă.
Şi aşa am început a cânta, mai întâi de unul singur, iar apoi în grup. Cântatul cu vocea a mers natural, fără studii prealabile, şi am devenit destul de articulat, datorită unui regim de practică asiduu şi la jocul de chitară. În 1966, undele de şoc ale “verii de dragoste” şi fenomenul “hippy” de pe coasta de vest a Americii au atins şi România comunistă.
La cei 11 ani ai mei, le-am simţit din plin. Pantalonii “trapez” (bell bottoms) au devenit o obsesie. Primii mi i-am cusut singur dintr-o pereche de pantaloni de pijama. M-am ţinut apoi cu dinţii de ai mei până am reuşit să obţin o pereche adevărată, din care n-am ieşit (din ei şi din jeans) până pe la sfârşitul anilor ‘70. (De fapt, din jeans n-am mai ieşit niciodată).
Cu părul a fost chin curat, pentru că, până la vârsta de 14 ani, odată cu venirea primăverii, tata mă ducea, spre disperarea mea, la tunsul şi bărbieritul obligatoriu al scalpului. Era un calvar anual, ne-negociabil. La şcoală, ţinuta cu păr tuns era obligatorie, dar dacă reuşeam să trec de o anumită lungime, se putea ascunde sub gulerul cămăşii.
Pe plan muzical am făcut progrese uriaşe, într-un timp relativ scurt. Melodia “San Francisco” a lui Scott McKenzie devenise piesă de rezistenţă. Beatles, Stones, Troggs, Spencer Davis Group şi, bineînţeles, melodiile instrumentale ale grupului Shadows (Apache etc.) au început să-mi înlocuiască “slagerele” din repertoriu.
Se punea însă o problemă acută şi spinoasă: nevoia absolută de a avea o chitară electrică, cerută de stilul muzical pe care mă axam. Iar în Oradea acelor ani acesta era un lucru mai rar decât excrementele de papă.
Nefiind însă descurajat de nimic când era vorba de muzică rock, am început căutările. Şi am găsit alte suflete pe cărarea aceloraşi căutări; unul dintre ele, numit Imi Szabo, cu câţiva ani mai în vârstă ca mine, îmi era vecin şi avea ca pasiune nu numai rock-ul, dar şi electronica. Îşi făcuse sau procurase o doză (pick-up), pe care o instalase pe chitara lui acustică şi pe care o branşa la un aparat de radio, cât un mic dulap, ca dimensiune. Ba îşi făcuse şi o pedală de distorsiune, de-mi tremura tot ce putea vibra în mine când auzeam ce sunete scoate.
Înnebunit de poftă, nu mai aveam odihnă (eram în vacanţa mare), aşa că m-am apucat să-l descos, să aflu cum funcţionează şi cum se poate face o doză de chitară. După multă stăruinţă, a cedat şi mi-a explicat ce şi cum. Apoi mi-a dat chiar un mosor cu sârmă foarte fină pentru bobinaj, care-i prisosea, şi m-a trimis în treaba mea. Am făcut rost de restul materialelor: o săpunieră de plastic, din care am modelat cuvertura, şuruburi, pe care le-am retezat la înălţimea cuvenită, ca să fie pentru concentrarea câmpului magnetic…
Magneţii au fost cea mai mare problemă, că n-am găsit nicăieri. Şi cum ştiam că trebuie să existe o soluţie, stăteam privind gânditor bicicleta, când ochii mi-au căzut pe dinam. Iată magneţii mei! În dinam trebuie să existe magneţi, mi-am zis. Cu grijă am deschis drăcia, să nu stric ceva din greşeală, iar înăuntru, bingo!, magneţii mei dragi… Puţin curbaţi, nu chiar material de doze de chitară după standar-dele de azi, dar bine că erau şi aşa! Restul, floare la ureche.
Din carton şi lipici am confecţionat bobina. Maşina de tocat carne a mamei a devenit maşină de bobinaj şi, în doi timpi şi trei mişcări, iată-mă cu doză de chitară! Fuga la Imi, care avea ciocan de lipit, să-mi sudez un capăt de fir direct la bobina dozei. Chitara acustică era pe cale să devină chitară electrică.
Dar mai erau nişte detalii de re-glat, pe care le vom rezolva însă în articolul următor. Până atunci, să auzim de bine!
