Iată-mă cu ghitara electrică, dar care nu are prea mare valoare fără partenerul în crimă: sistemul de amplificare. Opţiunile la vremea aceea şi în acea parte de lume erau extrem de limitate. Dar cum nevoia e cel mai bun dascăl şi având exemplul lui Imi, opţiunea radioului-dulap mi s-a părut cea mai adecvată. Un astfel de radio avea bunicul de la Cluj; cu el asculta Europa Liberă de duduia casa.
Aşadar, cu prima ocazie, am luat-o spre Cluj, cu ghitara electrică cu tot. Ajuns la casa bunicilor, am prins un moment propice, când am putut să întorc aparatul de radio şi să verific tipul de intrare auxiliar, care era de tipul ştecherului de priză – aşa cum, de altfel, mă aşteptam să fie, că doar aşa era şi al lui Imi. Restul a fost o nimica toată. Încă aud sunetul de neuitat al primei ghitare electrice. Bineînţeles că sunetele au atras-o pe bunica. Era să leşine când a văzut cu ce ocupaţie extrem de periculoasă mă îndeletniceam, dar am liniştit-o repede demonstrându-i că ştiu exact ce fac. Nu încercaţi treaba aceasta acasă! Mi-au trebuit câţiva ani să realizez ce norocos am fost că podeaua era din lemn şi nu din ciment sau ceramică, pentru că, neavând niciun fel de împământare, n-aş mai fi trăit să vă împărtăşesc experienţa.
Dar să revenim la ghitara electrică şi la amplificatorul improvizat. Acestea au reprezentat o foarte scurtă etapă în dezvoltarea carierei mele de rocker. Vacanţa s-a terminat, iar eu a trebuit să mă întorc la Oradea, că începea şcoala. Acasă la părinţi aveam numai radiouri cu tranzistoare (nu cu lămpi, ca bunele radiouri-dulap) şi cu intrări auxiliare diferite, fără de folos pentru ghitara mea. Sugestia mea de a cumpăra un radio-dulap (la mâna a doua, căci acum totul era tranzistorizat) a fost întâmpinată cu râsete: “Fiule, lumea merge înainte, cui îi mai trebuie o hardughie de-aia?”. Dar nici ghitara electrică n-a ţinut mult. Într-o zi, am venit de la şcoală cu un coleg care vroia să o vadă şi, fiind însetat, am dat fuga la bucătărie, să beau un pahar cu apă. Am revenit în cameră chiar în momentul în care colegul meu isteţ introducea ştecherul ghitării în priză… Doar era o ghitară electrică, nu? Ei bine, n-a mai fost electrică deloc şi am avut noroc că n-a luat foc, că fum a făcut destul!
Prima reacţie a fost de a-l ucide în bătaie, dar, după doi dupaci zdraveni şi un picior în cele trei litere, l-am aruncat în stradă (puteam să-l arunc oriunde, cât era de speriat) şi, privind cu tristeţe rămăşiţele instrumentului, în loc să mă descurajez, mi-am spus că acesta este sfârşitul capitolului “amator”. Voi deveni “profesionist”. Şi, cu toată seriozitatea, am reluat mai îndârjit programul de practică, pe instrumente de împrumut, că tatăl meu nu s-a lăsat înduplecat să-mi cumpere o ghitară electrică din comerţ, nici măcar când au apărut la magazinul Muzica două ghitări “Jolana”, de fabricaţie cehească. Asupra uneia dintre ele o să revenim mai târziu.
Deocamdată a trebuit să mă mulţumesc cu învăţatul de cântece şi, surpriză, au apărut primele compoziţii, mai mult sau mai puţin originale: “Istoria” şi “Cântec de pirat”. Cu “Istoria” a fost chiar o istorie, pentru că avea aceeaşi progresie de acorduri ca şi o bucată scrisă de Tim Rose şi prelucrată de Jimi Hendrix: “Hey Joe”. Asta s-a petrecut cam cu un an sau mai bine înainte de a auzi de Jimi Hendrix. Ba, dacă-mi amintesc bine, prin ea am fost introdus în muzica lui.
Eram într-o tabără în staţiunea Moneasa, unde mama era medicul taberei, iar eu îmi petreceam ziua la ştrand, cântând şi jucând la ghitară cât era ziulica de lungă. Într-o zi, a apărut o echipă de trei inşi pletoşi şi cu favoriţii până-n gură. Instinctiv, am ştiut că trebuie să fie o trupă de muzicanţi – cum de altfel şi erau, doi dintre ei, ghitaristul şi clăparul; erau studenţi la conservator şi veniseră în staţiune să-şi petreacă vacanţa, făcând în acelaşi timp şi nişte bani. Ghitaristul, un slovac din Nădlac, de lângă Arad, era un băiat de gaşcă. Când m-a văzut, un puştan cu o ghitară, m-a întrebat ce ştiu să fac.
I-am enumerat câteva piese, iar Adina, una din admiratoarele mele a zis: “are şi cântecele lui. Hai, cântă-ne Istoria, că tare-mi place!”
N-am aşteptat să fiu rugat de două ori şi i-am tras, cred, una dintre cele mai cu suflet variante. Dus pe gânduri, noul meu amic nădlăcan a spus încet: “Foarte interesant! Ai auzit de Jimi Hendrix?”. Numele avea o rezonanţă exotică, dar nu, nu auzisem niciodată de el. “Treci pe la clubul staţiunii în două ore, că avem repetiţie”, mi-a mai spus noul meu prieten cu plete blonde, după care au dispărut toţi trei.
Bineînţeles că m-am prezentat la club la ora stabilită, iar amicul meu m-a adus în faţa unui magnetofon “Tesla”. În clipa în care a apăsat “play”, am fost efectiv transportat. În cele trei minute şi jumătate cât a durat “Hey Joe”, am trecut prin toată gama imaginabilă de senzaţii şi am avut efectiv pielea de găină. N-am înţeles textul în englezeşte, dar nici nu era nevoie, pentru că l-am intuit. Ghitara şi vocea lui Hendrix spuneau mult mai mult decât aş fi înţeles din cuvinte. Vocea noului prieten m-a trezit din transă: “acuma ştiu sigur că e prima oară când l-ai auzit pe Jimi, poţi închide gura. Totuşi, asemănarea e izbitoare. Puştiule, tu ai potenţial!”. De atunci, nu am mai cântat niciodată “Istoria”, dar în seara aceea am adormit cu zâmbetul pe buze: SIGUR ştiam să compun un “hit”.
