E ziua tatălui. Un bun moment să reflectăm la cât de important este astăzi tatăl în viaţa copiilor, la cum a evoluat acest rol în ultimele decenii. Taţii noştri erau, poate, diferiţi de propriii lor taţi. Dar noi suntem diferiţi de taţii noştri într-o proporţie semnificativ mai mare decât erau ei diferiţi de ai lor. V-aţi gândit cum o să fie, ca taţi, băieţii pe care-i creşteţi astăzi?
When he was my age (35), my father was putting my six-year-old sister and eight-year-old me through prep school, and had another three-year-old daughter at home. He had been running a business for ten years, owned a house and had a pension.
Aşa începe un articol scris, cu ceva timp în urmă, de ziarista Marianne Power, în Daily Mail. Autoarea deplânge drama actualelor generaţii, la care fuga de responsabilitate a devenit un element comun. E vorba, spune autoarea, de sindromul numit Peter Pan. Tinerii cu vârsta între 25 şi 40 de ani vor să evite cât mai mult posibil să se căsătorească, să aibă copii, să cumpere case. Se despart de iubite pe reţelele sociale sau prin SMS, pentru că nu au curajul de a le-o spune în faţă. Nu vor să renunţe la un stil de viaţă care permite mici excese, petreceri până târziu în noapte sau 5 à 7 cu prietenii şi colegii, plus hobby-uri care mai de care mai cool.
În Québec, de exemplu, vârsta medie la căsătorie era, în 2011, de 32,7 ani la bărbaţi şi 31 de ani la femei. În 1971, ea era de 25,6 ani la bărbaţi şi de 23,5 ani la femei. Nici România nu e departe: date din 2012 arată că bărbaţii se căsătoresc la 29 – 30 ani, iar femeile la 26-27 ani. În România, divorţurile se produc la 40 de ani la bărbaţi şi la aproape 37 de ani în cazul femeilor. În Québec, vârful divorţurilor, pentru ambele sexe, este în jur de 45 de ani.
Sindromul Peter Pan a fost mai întâi descris de psihologul Dan Kiley, într-o carte publicată în 1983. Modelul extrem din această categorie a fost Michael Jackson. În Canada, se vorbeşte şi de aşa-numitul fenomen Tanguy: în 2011, peste 50% din copiii generaţiei Y (1981-1990) locuiau încă cu părinţii. În Europa, procentul era de 48%.
Problemele economice sunt invocate de mulţi ca o cauză pentru această situaţie. Dar se uită că recesiune economică a fost, conform FMI, nu doar în 2009, ci şi în 1975, 1982, 1991. Preţul caselor a crescut, dar la fel au crescut şi salariile. În 1975, salariul la oră în Québec era de 3.85$.
Păstrarea bărbaţilor într-o adolescenţă prelungită a fost încurajată şi de o schimbare în comportamentul feminin. Pusul carierei pe planul întâi, mutarea vârstei pentru a avea copii spre 35-40 de ani, combinată cu performanţele medicinei în domeniul fertilităţii, le-a făcut pe multe femei să tolereze un comportament imatur. Este aşa numită dilemă Wendy (descrisă tot de Dan Kiley), a femeilor care se comportă ca nişte mame cu partenerii lor de viaţă.
Acest mix crează astăzi o generaţie de părinţi – ciudată pentru oamenii mai în vârstă – care au aceleaşi preocupări ca şi copiii lor. Citesc Harry Potter, Twilight sau Hunger Games, se joacă pe Wii sau PlayStation, savurează filme ca Transformers, Iron Man, Tron etc. Dau like-uri pe Facebook. Vestimentaţia este şi ea identică: blugi skinny, converşi coloraţi şi hoodies.
Culmea, asta îi face pe copii să fugă cât mai departe, undeva unde să nu mai fie copiaţi de adulţi. Youngsterii părăsesc Facebook-ul din cauză că sunt deja prea mulţi adulţi acolo, iar succesul unor aplicaţii ca WhatsApp sunt semnale că ceva nu e în regulă cu comportamentul adulţilor.
Interesant este că numai rolul taţilor a suferit modificări majore, în timp ce rolul femeilor ca mame s-a schimbat destul de puţin, în ultimii ani.
Inclusiv în generaţia părinţilor noştri, rolul principal al unui tată era să asigure venitul familiei. Comunicarea şi manifestările de afecţiune nu erau în meniu. Astăzi, rolul de asigurare a subzistenţei a devenit unul secundar: femeile câştigă suficient de mulţi bani, iar programele de asistenţă socială oferă un sprijin, de multe ori, important. Astfel că tatăl s-a reprofilat şi a devenit un difuzor de dragoste. (Conform Asociaţiei Americane de Psihologie, chiar există studii care arată că sunt mai puţine probleme comportamentale şi de consum de droguri la copiii care primesc dovezi de afecţiune din partea taţilor). Fenomenul taţilor care preferă să rămână acasă pentru a avea grijă de copii, în vreme ce soţia continuă să meargă la muncă, a luat amploare în Occident. Şi asta nu doar în Québec, care oferă luxul concediului parental.
Dacă tendinţa se menţine, tatăl de mâine va fi în vârstă, va fi cool, cu muşchii bine reliefaţi de tricourile mulate pe corp. Va avea nevoie de jucării, poate la fel de mult ca şi copilul său. Tatăl de mâine îşi va iubi copiii şi va şti să le arate acest lucru. Dar va fi dragostea suficientă pentru a-i face pe copii responsabili?
