Necontaminată de nebunia comercialului care a infestat Crăciunul, sărbătoarea Paștelui ar trebui să fie pentru noi toți un prilej de reculegere și de introspecție. Faptul că decidem să mergem la Biserică, chiar și o dată pe an, și alegem această zi înseamnă ceva. Înseamnă că undeva, în adâncul ființei noastre, sacrul (pe care-l ignorăm sau pe care îl gonim în viața noastră de zi cu zi) iese la lumină. Se manifestă.
Ar trebui să luăm acest lucru ca pe un dar și, așa cum facem cu orice prețios, să-l purtăm în suflet tot timpul, să nu uităm ce înseamnă și nici cum a ajuns el în viețile noastre.
Pentru că vorbește despre moarte și despre viață, această sărbătoare ar trebui să fie, pentru toți, o oglindă. În care să ne privim și să ne întrebăm de ce, majoritatea dintre noi, la două zile distanță, ne scufundăm în patimile mărunte și rele ale vieții de zi cu zi. De ce lovim, de ce dorim răul altuia și mai ales de ce tolerăm răul făcut de altul. De ce confundăm pasivitatea noastră în fața răului, cu făcutul binelui? Ar trebui să nu ne mai prefacem buni preț de un week-end doar pentru a ne putea privi, fățarnici, în oglinda sărbătorii Paștelui.
Ar trebui să avem curajul să fim buni ca și cum ne-am închina în fața ei în fiecare zi. Căci pentru ca această bunătate să învingă în sufletele noastre s-a sacrificat Isus și apoi a biruit “cu moartea pre moarte călcând”.
