Milan Kundera, în romanul său L’Immortalité, face o amplă digresiune în care discută cazul lui Goethe a cărui posteritate luminoasă ar avea totuși, aparent, niște umbre.

În relațiile sale cu Bettina (Elisabeth) Brentano, Goethe s-ar fi manifestat ca un om slab și lipsit de gratitudine, iar în comparație cu romanticul și rebelul Beethoven, ca un ins servil față de mai marii zilei. Personajul principal în acest trio este Bettina Brentano, femeie de litere, cultivată, activistă animată de idei socialiste (ea l-a cunoscut și pe Marx) și devenită în 1811 prin căsătorie Arnim. Ea ar fi avut o corespondență amoroasă îndelungată cu Goethe din care se vede limpede că sentimentele erau reciproce. Goethe, însurat, n-ar fi fost capabil să-și trăiască pasiunea din pricina prejudecăților sale de respectabilitate și în cele din urmă ar fi răspuns sentimentelor tandre ale Bettinei Arnim chiar cu grosolănie.

Corespondența aceasta a fost publicată de ea în 1835, așadar la trei ani de la moartea lui Goethe. Textele originale n-au fost găsite însă niciodată și Milan Kundera susține că multe dintre cele publicate sunt realmente falsuri. Goethe i-ar fi trimis Bettinei Brentano mai curând scrisori scurte, doar amabile, unele și chiar formale, pe care ea le-a rescris și le-a transformat în scrisori sentimentale. Din corespondența lui Goethe cu alți prieteni transpare de fapt agasarea în fața insistențelor stăruitoare ale admiratoarei lui pe care o numește tăun și față de care a avut doar un scurt moment platonic de slăbiciune.

Avem așadar prin Bettina Brentano – care a frecventat cu asiduitate și alte mari personalități ale timpului ei – exemplul cuiva care încearcă prin parazitarea oamenilor de mare valoare să intre în posteritatea lor pe ușa din spate.

Tema este într-un fel recurentă la Milan Kundera fiindcă într-o altă carte, Testaments trahis el se ocupă și de alte cazuri asemănătoare, cel mai celebru fiind al lui Kafka. Prietenul său, Max Brod, intrat în posteritate sub chipul prietenului devotat și datorită căruia opera lui Kafka a devenit publică (scriitorul i-ar fi lăsat ca dispoziție testamentară să-i distugă manuscrisele și corespondența) a creat în același timp despre el o imagine cu totul nereală și nefavorabilă. Franz Kafka ar fi fost un introvertit dezarmat în fața vieții, cu experiențe amoroase nereușite și total nefericit în contactele sale cu femeile. Milan Kundera susține că Max Brod a șters din Jurnalul lui Kafka episoadele care sugerau o cu totul altă personalitate decât cea pe care voia el să o impună, că a intervenit chiar în textul operelor publicate prima dată de el și că, de asemenea, unele pasaje erotice din romanele neterminate America și Castelul contrazic ideea insului serafic și candid. Din nou, apare figura impostorului parazit și snob căci altminteri, ca scriitor, Max Brod era un minor care ar fi fost uitat de mult.

Ne putem pune totuși o întrebare: nu cumva nu de parazitare și de snobism este vorba ci de un fel de simbioză involuntară? Sigur, Goethe rămânea Goethe prin operă, dar omul Goethe a fost mai bine cunoscut și mai de apropae cercetat datorită scrisorilor reale sau falsificate ale Bettinei Arnim. Iar dacă Max Brod nu l-ar fi admirat pe Kafka, n-ar fi avut nici un motiv să nu-i respecte voința din urmă, i-ar fi distrus manuscrisele și ar fi murit cu convingerea că el, Max Brod i-a fost net superior.

Publicitate
Articolul precedentDe fisc, nici mort nu scapi
Articolul următorNo Escape vs. Hitman: Agent 47
Mircea Gheorghe
Mircea Gheorghe (n. 1943), ziarist, prozator şi traducător, stabilit din 1990 în Canada. Licenţiat în litere (Bucureşti, 1966). Colaborator la mai multe reviste din România şi diaspora. Scrie la Pagini româneşti din 2002. A publicat sinteze despre istoria criticii şi ideilor literare, traduceri din F. Braudel, P. Chaunu şi J.-M. Guyau, precum şi cărţile Partida de canastă (Polirom, 2005, proză scurtă), Imprevizibilul triumf (Institutul European, 2008, eseuri), Clepsidra (EuroPress, 2010, roman), O adevărată familie (Adenium, 2013, proză scurtă)