Cel mai rău în România acestei perioade este haosul total în care băltim și din care nu văd nicio șansă de a ieși, cel puțin nu pe termen scurt. Un haos în care singurele semne de coerență și organizare vin din zonele cele mai toxice ale politicii românești.
Învingătorii alegerilor, de la care aproape că se împlinește anul, au confirmat din plin că uneori succesul e mai greu de gestionat decât înfrângerea. Suiți pe un val de imensă așteptare, Klaus Iohannis și PNL nu au reușit să le răspundă. Președintele este absent și din ce în ce mai irelevant, face erori monumentale, precum aceea din criza refugiaților, nu face priză cu electoratul, nu știe să joace politic și cade în toate capcanele pe care i le întinde PSD.
PNL nu are suflu în opoziție pentru că principala grijă a noilor liberali este să se lupte între ei. Vechile PNL și PDL sunt foarte departe de a fi devenit un singur partid, se privesc în cel mai bun caz cu suspiciune, dacă nu cu ură, se bat pentru poziția dominantă. Vechii liberali nici măcar nu ascund că văd în democrat-liberali un balast electoral a cărui necesitate a dispărut odată cu victoria la prezidentiale, democrat – liberalii se simt un fel de rudă săracă, ținută în bucătărie să spele vasele și să doarmă pe cuptor.
În aceste condiții, este normal ca invingătorii din noiembrie anul trecut să nu se poată avânta decisiv spre preluarea puterii. Au avut două ocazii majore. Mai întâi în ianuarie, când actuala coaliție era într-o vrie extrem de ușor de folosit. Apoi în vară, nu atât după punerea sub acuzare a lui Victor Ponta, cât după demisia acestuia pe Facebook din fruntea PSD. Ambele au fost ratate lamentabil.
Si, la fel ca în sport, ratările se răzbună crunt. PSD nu a pierdut șansa răgazului primit și l-a valorificat la maximum. Astfel încât, în mod paradoxal, în loc să vedem un PSD tot mai contractat și mai defensiv, după atât de multele lovituri pe toate palierele primite, îl vedem că își recapătă coerența și stabilitatea.
Congresul PSD a fost ultima mostră a acestei evoluții. Mulți au văzut în alegerea lui Liviu Dragnea o mostră de ceaușism și da, asta a și fost. Dar vorbim despre un partid care niciodată nu a tânjit după democrație, ci după un tătuc care să îl pună pe linie și să il țină acolo cu mână forte. Exact asta este și face Liviu Dragnea.
Iar Congresul PSD a fost o demonstrație de forță și unitate de care partidul și electoratul său aveau nevoie pentru a-și regăsi cadența. Nu e un model democratic, repet, dar e modelul PSD.
Este adevărat ca Liviu Dragnea este el însuși și a tras și partidul sub sabia lui Damocles a viitoarei sentințe definitive, care l-ar putea trimite după gratii în câteva luni. Dar tehnic, Dragnea are două șanse din trei să rămână președinte PSD, dacă va fi achitat sau dacă va rămâne cu o pedeapsă suspendată. Iar dacă va fi achitat nu am nicio indoială că va ataca imediat funcția de premier. De facto, este deja șeful guvernului, prin intermediul unui Victor Ponta complet emasculat politic, complet dependent și de care, tocmai pentru că îI domină copios, nu are niciun interes să se debaraseze.
Reforma anti-baroni pe care, cu o ironie inegalabilă, o propune tocmai baronul șef Liviu Dragnea, nu este neapărat adresată electoratului, deși așa pare. Este o așteptare a însuși partidului pentru care anii de dominație a baronetului au fost cei mai incoerenți, marcați de lupte interne între lideri care deveniseră mai puternici decât liderul central. Mașinăria pesedistă nu functionează așa.
Și în timp ce PNL se sufocă în propriile confruntări interne, cum politica, la fel ca natura, are oroare de vid, un alt jucător se pregătește să preia rolul opoziției – Traian Băsescu. Fostul președinte reintră în politică pe culoarul cât bulevardul oferit de Klaus Iohannis și PNL. Societatea simte lipsa liderului, iar fostul președinte, indiferent de alte calităti sau defecte ale lui, din acest punct de vedere este inegalabil. Este prin excelență un lider.
Iar satisfacerea acestei nevoi se poate dovedi mai importantă în timp decât toți bolovanii pe care Traian Băsescu îi are legați de picior din cei 10 ani de putere. Memoria colectivă e scurta, ceea ce contează e sentimentul, emoția, iar proiecția liderului pe care o oferă Traian Băsescu unei societăți debusolate se poate dovedi mai importantă decât orice altceva.
Grav este ca Traian Băsescu revine pe un discurs naționalist, anti-european pe alocuri și anti-justiție. Eventuala sa ridicare ca lider al opoziției va amplifica, inevitabil, și aceste curente.
Spre ce ne îndreptăm deci, pe poza de acum?
Un joc în doi între un PSD care se reașază în transee, cel puțin până la o eventuală condamnare a lui Liviu Dragnea, și devine din ce în ce mai eficient, și un Traian Băsescu care călărește și lărgește nișa naționalistă, cu șanse foarte mari de a se așeza în poziția de lider al opoziției de foarte multă vreme vacantă.
PNL riscă să rămână pe dinafară, din ce în ce mai irelevant, mai măcinat în interior, și deci cu un risc foarte mare de a pierde lamentabil alegerile de anul viitor, ceea ce ar duce la oficializarea fracturii între cele două componente.
Iar dacă aceste evoluții nu vor fi cumva oprite, dl Iohannis se va îndrepta spre dezastrul perfect, poate chiar mai devreme de finalul normal al mandatului.
