Întâlnesc din ce în ce mai des, în comentariile de pe site-urile de știri din România ideea că românul e sclav.
Proprietarii de sclavi români sunt unii mai răi ca alţii. De la cel mai mic rău la răul absolut, poţi fi sclav în ordinea următoarea: sclavul patronilor de firme, al corporaţiilor, al băncilor, al Uniunii Europene al conspiraţiei iudeo-masonice.
În România există o formă ciudată de sclavagism. Sclavul partajat între stăpâni. De la 9 la 4, sclavul patronului. 24 din 24, sclavul băncilor. Când mergi la super-market, sclavul Uniunii Europene care-ţi vinde puiul înţepat cu hormon şi marfă plină de E-uri (când nu vine, plină de plumb, din China). Deschizi televizorul sau, mai rău, Facebook şi poc: conspiraţia masonică care vrea să stoarcă esenţa creștină din tine cu filmulețe unde diavolul e camuflat în formă de pisică simpatică.
Înainte de merge mai departe, trebuie să vă marturiesc. Am fost şi eu, la rândul meu, stăpân de sclavi. Am avut, în tară, o firmă care avea angajaţi (destui) într-o vreme în care o mulţime de firme din România aveau doar unul dar câştigau contracte (bănoase) cu statul român.
La ultima vizită în tară m-am reîntâlnit cu tot felul de lume. Aproape la unison, se plângeau că sunt sclavi. Dacă-i întrebai ce fac, îţi răspundeau dintr-o suflare: muncim ca nişte sclavi. Patronul e rău, ne exploatează.
Câtorva le-am zis: deschideţi-vă şi voi firma voastră, dacă nu vreţi să mai fiţi sclavi. Nu se putea nici asta. Nu mi-au zis de ce, dar cred că din milă, ca să nu exploateze sclavi.
Dacă nu aveau ei rate la bănci, te căinau pe tine, din Canada. Da, ştiu că acolo e mai uşor să-ţi iei casă dar nu poţi decât dacă devii sclav la bancă. Altfel nu se poate. Până şi ei realizau că e imposibil pentru un om normal, în orice tară din lumea asta, să meargă la bancă cu cash să-şi cumpere o casă (exceptând, evident, moştenirile şi câştigurile la loterie). De unde am tras concluzia că așteptările erau la nivelul „să ni se dea”.
Europa, şi ea, ne foloseşte. Suntem sclavi, vor doar să le consumăm marfa lor. Dacă încercai să le explici că în acest caz, interesul UE este să trăieşti bine, să ai mai mulţi bani, să le cumperi cât mai multă marfă se uitau la tine cu acea privire în care desluşeai amestecul de milă şi dispreţ. Nu înţelegeai, erai pierdut.
Nostalgia după comunism nu e străină de acest curent de opinie împotriva patronilor văzuți ca răul absolut. (În paranteză, e drept că televiziunile promovează în România tipul de patron bişniţar, repede scuipător de semințe).
Grav este că vorbim de tineri şi că, din ce în ce mai mult, Europa îmi apare a fi deja cultivată cu seminţele extremismului care aşteaptă doar condiţii climatice mai bune pentru a creşte viguros.
Urmează apoi lipsa totală de cultură economică. Majoritatea românilor nu înţeleg încă în mod corect concepte economice de bază.
Toată lumea se compară cu vestul. Salariile noastre sunt mai mici ca ale americanului, canadianului, neamțului. Dar nimeni nu compară cheltuielile celor din vest cu cheltuielile din România. Și nici productivitatea.
Îmi aduc aminte că, atunci când eram patron, am avut câţiva angajaţi care s-au plâns că eu aş câştiga salarii mai mari decât ei şi că acţionarii primeau dividende, unii (culmea tupeului) fără să vină la muncă. Nopţile nedormite, când mă sunau să-mi spună că s-a stricat ceva la un soft sau la un pc, nu se puneau la socoteală. Alergatul după contracte şi, uneori, după bani pentru a putea plăti salariile lor (că doar nu toţi clienţii plăteau la timp) nu conta. Nici sacrificile făcute pentru a putea dezvolta firma care a plecat de la un angajat (eu), un fax ţinut pe genunchi şi pc386 cu conexiune internet dial-up pe cartelă (pentru cei care sunt mai bătrâni şi ştiu ce-s astea). Era ca şi cum totul ar fi căzut din cer.
Cam aşa e şi acum în România. Angajaţii nu vor să facă ore suplimentare, nimeni nu vrea să-şi asume riscuri dar totul trebuie împărţit frăţeşte.
Am un prieten care lucrează, de partea oamenilor răi, ca director la o multinaţională. La un interviu de angajare, candidata, abia ieşită din facultate, fără a avea cea mai mică experientă de muncă în viață, a cerut un salariu uriaş. A fost întrebată cum a ajuns la această sumă. A răspuns inocent că a adunat toate cheltuielile ei (chirie, rate, abonamente la telefoane, bani de taxi etc a mai adăugat şi ceva pentru distracţie şi asta a fost). Că şi cum compania e răspunzătoare să continue să-ţi asigure ţie un stil de viaţă.
Sunt de acord, sunt companii care abuzează. Care plătesc prost. Dar de cele mai multe ori uităm că multinaţionalele alea sunt conduse, majoritar, tot de români care se poartă execrabil cu angajaţii.
Pentru a se salva, românii au nevoie rapid să reînveţe să muncească. Și asta e valabil şi pentru cei de jos şi pentru patronii care vor să devină bogaţi în primul an. Imperiile din vest s-au clădit pe muncă şi timp de generaţii (dacă lăsăm deoparte afacerile din domeniul tehnologiei unde banii s-au făcut mai rapid).
Românii trebuie să înveţe ce este acela risc şi să şi-l asume. Bine că așteptăm să ne cadă în braţe marele premiu la loterie dar ne e lene să ne luăm viaţa în mâini.
Românii trebuie să înveţe să-şi aleagă modelele. Ne tot lăudăm cu olimpicii români şi tot după Gigi Becali jinduim. Primii muncesc. Și pleacă pentru că au curajul să rişte.
