Marea Britanie a decis să plece din Uniunea Europeană pentru a avea mai multă libertate. Sunt niște lecții de tras din această poveste.
Brexit-ul este un simptom. Al unei Uniunii Europene care nu este capabilă să reacționeze unitar. Al unor structuri de decizie care au generat o doză masivă de euro-scepticism în toată Europa, nu doar în Anglia.
Euro-scepticism care riscă să se propage rapid dacă la Bruxelles nu se înțelege că țâfna franco-germană nu mai poate continua. E greu să fii credibil ca proiect european când prima decizie luată după Brexit a fost o întâlnire restrânsă între șase țări. UE este o structură de 27 de state și mesajul transmis celorlalte a fost că nu contează.
Politicienii ar trebui să învețe că politica nu e poker, să joci la cacialma așa cum au făcut ambele tabere din Marea Britanie. Să ceri ieșirea din UE și să declari apoi senin că nu ai vreun plan pentru asta este semnul unei imbecilității cumplite, pe care alegătorul britanic o va sancționa cu siguranță.
Marea Britanie și-a pierdut forța iar UE a pierdut o voce anti-Rusia.
Dacă vorbim de responsabilități: companiile care se plâng că pierd bani din Brexit (dar și-au pus ani la rândul reclamă în tabloidele britanice care au debitat minciuni inimaginabile) au învățat că nimic nu e gratis. Își merită soarta.
Trist este că Marea Britanie, asemenea Quebecului după referendum, va rămâne o țară divizată ani buni. O țară în care oamenii se vor acuza unii pe alții pentru orice merge rău, în care nu-și vor mai vorbi.
