« Națiunea e un plebiscit de toate zilele; e dorință de a sta împreună » ne-a învățat cu atâta fervoare, Ernest Renan, intelectual francez, spre sfârșit de secol XIX, în timpul unei orații rostite sub cupola de la Assemblée Naționale din Paris. Ce invitație la introspecție, ce cuvinte mișcătoare ce traversează timp și spațiu, ce grilă greu de suportat pentru a cuantifica umorile noastre raportate la țară, acum, în Anul Centenarului. Spre ce-am plecat în 1918 și unde ne aflăm, un secol mai târziu după « Marea Unire ».

Bilanțul e, eufemistic scris, deplorabil. Ceea ce începuse sub auspicii dintre cele mai bune precum reforma agrară din ’21, Constituția modernă din ’23 (elaborată după modelul belgian), vârful economic din ’38 și bravura Majestății Sale Defuncte în fierbintele August ’44 se curmă brusc odată cu falsificarea alegerilor din ’46 și instalarea republicii în ’47.

Urmarea e un șir tragic de sfâșietoare decizii : decapitarea elitei interbelice, colectivizarea, sistematizarea satelor, crunta plată a datoriilor externe, orfelinatele rușinii și indigență de toate felurile.

Speranța a pâlpâit mai întâi la Timișoara în ’89 apoi în Piața Universității ’90 rapid stinsă de subterane oculte (lămpași și forțe ce-și trag seva de la Răsărit).

Trei decenii mai târziu, bucuria regăsită atunci, în 1918, la Apulum se transformă în decrepitudinea ultimă la care un popor coboară, ca pe-o scară pusă invers, spre neant, atunci când premierul Japoniei buimăcește, năuc, prin Muzeul Satului, că la Palatul Victoria nu avea omolog să-i primească oferta de investiții.

« Națiunea » nu mai e circumscrisă nici de frontierele cu care se întregise, Basarabia și nordul Bucovinei fiind pierdute în ghearele Ursului roșcat.

După destrămarea hotarelor istorice vine, nu chiar imediat, bejenia populației, iar aici statisticile indică vreo 4 milioane de români răsfirați pe toate meridianele globului spre a consolida spusele unui alt francez, Paul Valéry referitoare la explorarea tuturor dimensiunilor terestre: « le temps du monde fini commence ». Ne stabilim oriunde e o limbă de pământ unde se poate respira fără să fi nevoit să privești Roland Garros-ul de Teleorman (cu nocturnă) din glodul ulițelor celei mai sărace regiuni din toată Europa (statisticile nu iartă).

CITEȘTE ȘI:  Comisia Europeană avertizează România asupra unei abateri semnificative de la obiectivul bugetar

Doar nefericita Sirie trimite în pribegie mai multe persoane decât România, țară căreia nu-i cad totuși, din văzduh, rachete și felurite bombe.

Așadar, în ce ne privește, aserțiunea lui Renan e făcută țăndări și e limpede că suntem mai degrabă într-un război civil alimentat de fantomele trecutului. Între timp emigrația continuă cu frenezie și forța de muncă dispare, fiind necesare importuri de personal din China, Ucraina, sau Nepal.

Totuși, o întrebare cade fulger, ca o ghilotină: unde se oprește prăpastia în care ne-am aruncat? Răspunsul e simplu: în centrul Europei, când vom gravita în spațiul de civilizație pierdut prin demantelarea fostului Imperiului al Habsburgilor. Redefinirea Uniunii europene în cercuri concentrice trebuie să cuprindă România pe orbita cuplului franco-german.

Întocmai ca la 1850, când am lăsat caftanul oriental pentru a îmbrățișa « deschiderea franceză » ( să nu uităm de Mică Unire a principatelor române sub oblăduirea lui Napoleon al III-lea la 1859), avem acum nevoie de Mittel Europa pentru ca suta de ani ce vine să nu mai fie ratată. Instituțiile europene adaptate și adoptate în țară sunt singură garanție de refacere a clasei de mijloc, coloana vertebrală a unui popor. Parteneriatul cu SUA furnizează securitate și apărare (nu și oportunități economice, din păcate) iar înșurubarea în Europa centrală devine, par default, opțiunea vitală.

CITEȘTE ȘI:  România a fost şi în luna mai ţara cu cea mai mare inflaţie anuală din UE

Linia propusă e ușor de verificat cu o simplă vizită în orașele transilvănene (Cluj, Oradea, Sibiu, Brașov) care evoluează în direcția amintită în ciudă ineptei administrații de la București.

Anul Centenarului prefigurează Președinția UE pe care România o va deține pentru prima dată de la aderare între ianuarie și iunie 2019. Summit-ul UE de la Sibiu, din martie anul viitor, atribuie acestor idei cadrul diplomatic necesar pentru ca ele să prindă viață și să se manifeste cu vigoare în spațiul public. Diaspora poate juca rolul de punte necesară între Viena și Cetatea lui Hermann tocmai pentru a-i da construcției design și ciment necesar pentru a-i fabrica pilonii.

Atunci, și doar atunci când diaspora și Europa scot România din moartea clinică, titlul articolului poate fi citit invers.


Dacă ați ajuns până aici ...

… avem o mică favoare să vă cerem. Audiența Pagini Românești a crescut foarte mult și suntem mândri de acest lucru. Producem zilnic știri, analize și comentarii iar faptul că veniți și reveniți să ne citiți ne arată că suntem pe drumul cel bun. Suntem un ziar al diasporei, a cărui misiune este să informeze românii despre subiectele importante ale zilei, din România și din țara de adopție, în limba română. O facem cu pasiune și cu profesionalism. Dacă fiecare persoană care ne citește ar contribui cu doar 1$ pe lună, am putea să vă oferim mai multe informații și să acoperim mai multe evenimente. Sprijiniți Pagini Românești să continue să spună povești din comunitatea românească și să vă informeze în limba română, la mii de km de țară. Mulțumim!

Sprijiniți Pagini Românești 
Ad