Una dintre ele s-a dus chiar azi, cea supranumită „minunea blondă”, pentru extazul în care arunca tribunele fostei cetăți Pelendava (Craiova de azi) la debutul anilor ’80. „Minunea” prinsese formă și se dezvoltase în bocancii lui Ilie Balaci, un șturlubatic blond care întreținea cu balonul învârtit pe covorul de iarbă aceeași formă de expresie pe care pictorii flamanzi ai secolului al XV-lea o aveau cu pânza pe care desenau: drumul spre Renaștere prin artă.
În arta descrisă prin fotbal practicat cu o dezinvolutura fără egal, Balaci a dus Craiova acolo unde ea nu a fost niciodată, pe culmile Europei, lăsând în urmă ruine a căror rezonanță încă sparge timpane: Leeds, Bordeaux, Kaiserslautern, Fiorentina din Florența bancherilor de odinioară. Cutiile în care vedeam pe-atunci, în alb-negru, imagini cu „optarul” Universității sunt depozitarul unor epopei care au deschis calea unor succese indubitabile în fotbalul românesc ce avea să traisca gloria efemeră a neprețuitei victorii asupra campioanei mondiale, Italia, într-o memorabilă noapte în ’83.
Sigur, arhivele în care se păstrează crâmpeiele de-atunci transmit încă emoția puternic resimțită atunci când idolii de pe teren reprezentau aspirația unei națiuni schimonosite de brutalitatea unui regim odios spre orizonturi deschise. Talentul întrupat de Ilie Balaci ne-a făcut să credem că putem fi cel puțin egalii europenilor și că destinul crud devine doar o paranteză nefericită.
Craiova lui era mai mult decât echipă locală căreia i se zicea Universitatea, era de fapt conștiința milioanelor de oameni care se regăseau în ea pentru a ilustra ceea ce orice națiune are mai presus decât tot, și anume caracterul.
Gloria sub care a stat Balaci nu a avut corespondență în cifrele cu nesfârșite zero-uri în coadă care se vehiculează acum. Nu, ea a stat sub semnul unei bucurii serafice împărtășită altruist cu comilitonii de luptă în iarbă. Mai puțin măcinat de neînțelegeri care vin inevitabil cu sumele injectate în circuitul sportiv de « finanțatori », grupul care l-a avut lider pe Balaci a constituit nu numai baza dezvoltării ulterioare a fotbalului românesc ci și inspirația care s-a manifestat prin apariția unor valuri pe creastă cărora au apărut alte individualități.
Calificările la Italia ’90 și SUA ’94 stau mărturie că acea cale începută de Craiova Maxima și de echipa națională la europenele din Franța în ’84 a fost una stropită cu pricepere și sudoare, temeinică în faptă și spirit.
De-atunci nimic, nada, zero și-o bară. Craiova s-a stins odată cu plecarea lui Balaci („echipa mare a Craiovei s-a născut cu mine și a murit cu mine”, ne spunea marele blond acum câțiva ani).
Deșertul ce-i urmează în Bănie după retragere și plecarea spre un alt deșert, fizic (în zona arabă), e grăitor prin indigența performanțelor, prin slaba calitate a administrațiilor a satrapilor de modă nouă. Paradoxul face că atunci când era momentul propice pentru ca geniul lui Balaci să se rasfire deasupra tinerilor juveți de la înălțimea pedagogică a antrenorului, acest lucru nu s-a produs tocmai din cauza pervertirii libertății de a investi în fotbal.
Exclus din fenomen pentru că a refuzat transgresarea regulilor impuse de personaje imunde, trecute și pe la Jilava, Balaci și-a impus un auto-exil dăunător mișcării fotbalistice, dar lucrativ pentru un grup care i-a deturnat nu numai banii ci și valoarea sau bucuria unor ochi care nu încetează să spere că într-o zi vremurile apuse se vor întoarce prin preajma Băniei.
Ca după orice minune a cărei dispariție o constatăm cu consternare, noi rămânem cantonați într-o zonă a mediocrității de periferie, a promiscuității grave și a unui drum care ni se arată nu numai fără orizont ci și fără speranță. Dincolo de cerul (alb) albastru atât de drag lui Balaci nu mai rămânem decât cu nostalgia unor zulufi bălai mereu în căutare de-o fentă a vieții sau a morții care iată, nu „pleacă” după ea…
