Criticile acerbe cu care a fost învelită vizita premierului Justin Trudeau în India ridică mari de semne de întrebare privind nu doar capacitatea şefului guvernului canadian de a exersa un leadership politic de anvergură ci şi lipsa unor idei credibile pe care să şi le însuşească.
În ciuda optimismului afişat cu mult prea multă nonşalanţă (deviată uşor în aroganţă) de către liderii politici canadieni la nivel federal, situaţia actuală ( şi viitoare) a ţării frunzei de arţar stârneşte unele interogaţii legitime şi profunde.
Bunăoară, cum se poate gestiona recalibrarea relaţiei comerciale cu SUA, când ştim că negocierile pentru ALENA stagnează sau mai bine spus regresează de la o rundă la alta? E posibilă desfiinţarea acestui acord de liber-schimb? Cum va reuşi Canada să regândească formule prin care produsele sale să fie vândute în vastul spaţiu nord-american ce cuprinde şi Mexicul? Va fi suficient o reglare comercială pe baza tarifelor impuse de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)? Ce alternative sunt? Şi dacă nu, ce debuşee comerciale se întrevăd şi pe ce coordonate geografice se pot etala?
Iată câteva gânduri cu care orice decident politic responsabil îşi poate frământă mintea înaintea marilor decizii ce-i stau în cale.
Literatura de specialitate (Renouvin, Kissinger) ne arată că evoluţia sistemelor politice poate crea două categorii de oameni de Stat: cei care îşi urmăresc cu obstinaţie scopul şi « trag » poporul după ei, în ideea că trebuie remorcat la o astfel de întreprindere pentru a-şi asigura viitorul şi cei care intuiesc dezideratele naţiei pe care-o conduc şi încearcă valorificarea şi realizarea lor pornind tocmai de la acest support popular.
Câteva exemple locale ne oferă şi-o imersiune în realitatea pe care-o explorăm. Putem astfel încadra în prima categorie politicieni precum Lester B. Pearson (căştile albastre ale ONU, de pildă, şi rolul internaţional al Canadei), Pierre Elliot Trudeau (repatrierea Constituţiei, multiculturalismul) sau, în cea de-a doua grupă, René Lévesque (apogeul « Révolution tranquille » sau construirea identităţii naţionale a Québec-ului) ori Robert Bourassa (politica energetică a Québec-ului). Indiferent de conjunctură sau de dificultăţi, omul de stat îşi asumă un risc pe baza convingerilor proprii şi modul în care aleg să-l «vândă» cetăţenilor, prin efectele pe care le generează, îi desfineste pentru posteritate şi le atribuie (sau nu) un rol în galeria şefilor de stat.
Un mic exerciţiu de imaginaţie pe baza acestor criterii enunţate ne poate duce cu gândul spre zările unde actualul premier canadian şi-a purtat umbra paşilor, în lumina ideilor de a găsi noi modalităţi de promovare a comerţului exterior, presat de atâtea constrângeri şi aflat la răscruce de drumuri – cu Orientul sau cu Europa – în absenţa SUA?
La început a fost vizita în China. Obiectivul declarat, cel al declanşării unui proces care să ducă la semnarea unui tratat de liber schimb s-a dovedit un eşec. Câteva photo-op şi discuţii sterile despre drepturile omului şi feminism nu substituie lipsa de pregătire şi slaba recoltă de proiecte economice comune.
A urmat apoi deplasarea în Vietnam. Încercarea de a obține un acord de liber schimb trans-pacific intră și ea în capitolul marilor nerealizări. Incapacitatea de a comunica teme politice de interes major (dacă nu considerăm selfie-urile cu adolescente extaziate ca fiind obiect de discuții) și mai ales profunda necunoaștere a resorturilor zonei respective dau senzația unui amatorism demn de comediile lui Buster Keaton.
Dezastrul indian de acum câteva zile vine să întregească acest tablou kafkian. Postura în care prim-ministrul s-a găsit în preajma templelor sacre frizează cel mult compasiunea și cel puțin rușinea. Mila e sentimentul pe care-l ai când vezi umilința la care s-a supus singur ca lider al unei țări a cărei istorie a fost presărată, totuși, cu persoane dintre cele mai respectabile în fruntea ei. Iar jena vine din glumele stârnite de în presa occidentală (de la Le Monde și Express, până la Corriere de la Sera ) de decorul carnavalesc pe care familia Trudeau l-a ales ca fundal pentru derularea operațiunii sale extreme de relații publice.
Plimbarea în șalvari (și fără) n-a adus, totuși, asortata, necesara și dorita discuție despre liber-schimb cu o țară a cărei clasă de mijloc depășește 300 de milione de persoane (de aproximativ 10 ori populația Canadei).
Profilul internațional al prim-ministrului se conturează mai degrabă ca unul apropiat de cel al șefului de marketing de la Cirque du Soleil.
Instantaneele în veșminte multicolore și folosirea până la ad nauseam a șarmului juvenil nu compensează în politica internațională (și nici în cea domestică, dealtfel) lipsa unei viziuni și determinarea pentru a obține rezultate tangibile, prin mijloace diplomatice.
Recursul la Namaste și Facebook poate contribui, firește, la atingerea unor obiective politice, dar ele nu pot înlocui sub nicio formă substanța, miezul, caracterul care fac dintr-un om unul de Stat.
Imberbul premier constituie el însuși riscul de care vorbeam în loc să propună unul care să propulseze Canada spre ceva anume, orice altceva care să ne inspire și să ne facă să credem.
Fotografie: Premierul Justin Trudeau și familia vizitează templul Akshardham, unul dintre cele mai mari temple Hindu din India. Foto: Twitter PM Canada
