Îi explicam unui străin care știe totuși din familie limba română că trebuie să meargă să vadă filmul acesta pe care eu l-am savurat la avanpremieră. Documentarul „România neîmblânzită”. Și m-a întrebat ce înseamnă neîmblânzită. Ceva sinonim cu sălbatic? Hm, da, dar nu.

Că dacă i-ar fi spus România sălbatică era cu totul altceva, ar fi fost o abordare diferită, poate chiar brutală. A părut că înțelege și că e convins să-l vadă. A părut. De multe ori spui ceva de complezență, să fii drăguț, ceva ce-l liniștește pe cel care pledează pătimaș pentru o cauză, care insistă cu pasiune să te convingă să faci un lucru, că vei fi în câștig. Zici “da, așa e”, să scapi de nebun.

Nu știu dacă am fost convingătoare cu adevărat, dar știu că atunci când vine vorba de acest film superb în care rolul principal îl are biodiversitatea României îmi pierd uzul rațiunii, devin ambetată absolut și văz enorm și simt monstruos, coane Fanica. Serios vorbind, retrăiesc brusc ce am simțit în sală la prima proiecție și caut să transmit trepidația aceea care te face să râzi și să plângi deopotrivă. O senzație rară.

România neîmblânzită este un film duios despre o altă populație, cea fără buletin și dări de seamă, dar care depinde atât de mult de noi, biodiversitatea, splendoarea lângă care trăim, noi, cei, ce ne numim oameni. Și mai exact, noi, cei care locuim într-un areal în care patru anotimpuri îmbracă feeric munții Carpați, dealuri, câmpii, Delta Dunării, Marea Neagră, deci, da, cei care ne numim români. Învecinați de mii de veacuri cu o natură miraculoasă, de basm, populată de ființe de care ne-am atașat, care ne-au ajutat, protejat, salvat de-a lungul timpului sau doar au respectat regulile firii, influențându-se. Ființele altfel, dar atât de asemănătoare nouă. De care uneori uităm sau avem impresia că duc o viață separată în capsula lor. Nici nu bănuim ce legați suntem de fapt.

Dar filmul acesta ne desface toate strânsorile prejudecăților, nepăsării și necunoștinței de cauză. Ești în sală, cu lumina stinsă, și încet-încet o întreagă pleiadă de viețuitoare ies din abecedar, din cărțile cu animale pe care le răsfoiai când erai mic, și în același timpi ies din ecran împreună cu o mare de informații pe care parcă le știai, parcă le intuiai, și brusc o bucurie și o căldură coboară de pe pânza cu imagini și începi să recunoști și să te recunoști. Și începi să râzi și să plângi în același timp.

Văzând ursuleți jucăuși, acvila protectoare cu puii ei, fluturele triumfând la ieșirea din cocon, capra neagră conștientă de frumusețea și agilitatea să, morunul stăpânind adâncurile. Și furnicile cărând de zor. Și mistrețul încolțit de lupi. O lume. Și plângi și râzi, în lumea ta urbană, adâncit într-un fotoliu comod, la cinema. Și nu te sfiești, fiindcă vecinul de lângă ține este emoționat și el. și râde-plânge în legea lui, lege nescrisă, de român. Dacă prin absurd nu plânge-râde, este sigur emoționat, dar îi lipsesc exclamațiile involuntare, răbufnirile extreme tipice nouă când suntem atinși la suflet. Mai ales că un plus de emoție îl aduce Victor Rebengiuc, care pur și simplu îți mângâie auzul cu vocea sa de părinte, de fiu și de om drag de să-l iei în brațe și să nu-i mai dai drumul. (Nici varianta în engleză nu e rea, îl are la microfon pe Mark Strong)

Chiar dacă la prima vedere pare curios că o echipă de englezi a filmat aceste fragmente de viaţă românească în sălbăticie şi a reuşit să capteze perfecţiunea acestor plaiuri, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi-e mai clar că nu e deloc nefiresc, aşa trebuia să se întâmple, exact cum a povestit şi producătoarea filmului în deschiderea de la Teatrul Naţional din Bucureşti, era necesar că noi să ne vedem prin ochii altcuiva. Era nevoie de o lentilă a camerei acestor talentaţi cineaşti cu experienţă, în filmul legat de natura României, ca să ne schimbe percepţia. Când îţi faci veacul într-un magazin de cristaluri, să zicem, capeţi cel mult un fel de a păşi, de a respira, de a te strecura, capeţi un comportament adaptat condiţiilor, dar nu mai ai timp nici bucurie să priveşti în jur, dar când cineva îţi arată cum te vede în mijlocul acelor splendori, probabil că rămâi împietrit şi nu mai îndrăzneşti nici să clipeşti. Şi apoi un val de energie te face deodată să ai mai mult aplomb, să îmbrăţişezi şi să te extaziezi.

Aşa ar trebui să se întâmple cu noi după ce primim o descriere a noastră din afară, după ce vedem prin alţi ochi frumuseţea pe care o ignorăm de multe ori sau pe care o considerăm un dat meritat. Să începem să facem minuni, conştienţi de comorile care sunt în jurul nostru şi care suntem. Să-i vedem cu bucurie, ca la o întrunire de familie, pe fraţii noştri: codrul, ursul, nuferii, pelicanii, albina, lupul, vulpea, acvila, fluturii, morunul, efemeridele, albinele, care sunt la o aruncătură de băţ de fotoliul nostru din sala performantă de cinema. Fraţii “needucati”, “necivilizati”, care ne-au permis să trăim alături şi să învăţam lucruri importante, care ne-au scăpat pielea, cărora le datorăm mult din ceea ce suntem noi azi. Şi când zic “fratii” nu folosesc automat, că aşa am învăţat la şcoală, metafora.

Să vă uitați atent la fiecare apariție “guest star” din film. Mie chiar mi se pare că, acolo unde se văd trăsăturile, ochii, nasul, gura, alura (probabil și la efemeride, dar ne-ar trebui totuși un microscop) este atât de evident că sunt trăsături de români, încât ar merită mediatizată această izbitoare asemănare. Numiți-mă exaltată. Dar aceste ființe au chipuri de români. Ochii lor i-am mai văzut. Felul de a păși. Culorile. O vecină de-a mea seamănă cu ursoaica, lupul este exact un văr dinspre mamă, eu știu sigur că aduc cu broasca, iar acvila încruntată este Cristian Tudor Popescu. Aș participa oricând la un concurs de recunoscut animalele din România. Le știu dintotdeauna și le-aș ghici dintr-o mie de pe tot globul, fiindcă sunt, da, completarea noastră de familie. Suntem rude, mai pe șleau. Ne bat aceleași vânturi, ne luptăm cu aceleași primejdii, ne vedem de treabă când nu suntem călcați pe coadă. Împreună umplem de viață locurile acestea molcome. Sau locurile îndepărtate ale lumii. Dar aici avem toți românii, oameni cu miez și natură plină de roade, rădăcinile.

Unele lucruri trebuie lăsate așa cum sunt.


Dacă ați ajuns până aici ...

… avem o mică favoare să vă cerem. Audiența Pagini Românești a crescut foarte mult și suntem mândri de acest lucru. Producem zilnic știri, analize și comentarii iar faptul că veniți și reveniți să ne citiți ne arată că suntem pe drumul cel bun. Suntem un ziar al diasporei, a cărui misiune este să informeze românii despre subiectele importante ale zilei, din România și din țara de adopție, în limba română. O facem cu pasiune și cu profesionalism. Dacă fiecare persoană care ne citește ar contribui cu doar 1$ pe lună, am putea să vă oferim mai multe informații și să acoperim mai multe evenimente. Sprijiniți Pagini Românești să continue să spună povești din comunitatea românească și să vă informeze în limba română, la mii de km de țară. Mulțumim!

Sprijiniți Pagini Românești 
Ad