Poftim? Mai zi o dată. M-ai făcut prost? Pe cine faci tu, bă, prost? Pe tine. Pe ci…nu, că n-am auzit bine, ia mai zi o dată. Ești prost. Bă, ține-mă, că-l omor, ăsta m-a făcut prost, prost ești tu! Poftim? Mai zi o dată. M-ai făcut prost? Pe cine faci tu, bă, prost? Pe tine. Pe ci…nu, că n-am auzit bine, ia mai zi o dată. Ești prost. Bă, ține-mă, că-l omor, ăsta m-a făcut prost, prost ești tu!
Și tot așa.
De cîte ori n-ați auzit frînturi din replica asta, în formule diverse, colorate sau pe gri, asezonate cu vorbe de dulce pe care nu-mi permit sa le reproduc, că sîntem în post? Poate ați rostit-o chiar voi, întărîtați de o situație în care orgoliul v-a fost șifonat și vi s-a pus la îndoială capacitatea de a gîndi cu logică și viteză și ați lăsat să vă inunde valul de indignare.
Bă, proasto, uită-te pe unde mergi!- delicatețuri pe șosea, de exemplu…
Uite-l si pe prostu’ ăla. – la spectacol…
Săracu’, e și prost rău. – la telefon…
Dai în gropi, de prost ce ești. – față-n față…
Cine e proasta aia care vorbește acolo? – în intimitatea familiei….
Să zicem că se vorbește despre noi. Să zicem că avem o ureche invizibilă într-o cameră în care, na, sîntem tocați mărunt de binevoitori, care știu ei bine să aprecieze lucrurile, fiind cocoțați într-un jilț distant, demiurgic. Să zicem că au emis cuvîntul arzător, cu noi de față. Ei, în clipa aceea, în cazul românilor, ceva se întîmplă. E ca o vrajă.
Auzim aceste vorbe și, ca la apăsarea unui buton secret, luăm foc. Mințile se întunecă. Prost? Ai impresia că este blestemul final, batjocura supremă, sabia deasupra capului, totul se năruie. Nu, nu prost! Să-mi zică oricum, dar să mă bănuiască de prostie, vai, asta nu! Nuuuu! Nu, nu, nu!
Și sărim, pe negîndite, cu riposta. Violent. Unora li se oprește bucățica în gît, așa se precipită în a da replica urgent și usturător, sau se reped cu pumni și palme, așa vor ei să pedepsească o atare neobrăzare. Pe negîndite.
Dar ia să ne gîndim
De ce ne ambalăm, de ce ne inflamăm in halul ăsta la o așa caracterizare? De ce ne sare muștarul cînd se ajunge la concluzia (reală sau doar răutăcioasă) că nu am gîndit, că sîntem cam pămpălăi? Nu ne favorizează, dar oare nu este un lucru posibil? Și dacă e o jignire gratuită, ce contează, cînd tu știi cîte parale faci, cînd în interiorul tău este armonie? E problema lor, a celor-fără-cusur să se descurce cu cei pe care-i consideră inferiori, mai puțin bogați în circumvoluțiuni.
Mi-amintesc cum se întreba în serialul său, Jerry Seinfeld, asemănător, observînd ce schimbare de stare provoacă o ridicare de deget mijlociu înspre cineva. Cum se perpelesc, cum se încruntă, cum ridică pumnii, cum innebunesc oamenii de la…un deget? Și dă-i și rîzi de ciudățenia reacției la acest gest. Dacă te detașezi, e foarte amuzant. Ca niște animăluțe care reacționează la stimul. Și explica în stand-up-ul respectiv cum pentru el e…doar un deget. Ce te face să devii un taur furios, un animal dezlănțuit din pricina …unui deget!?
Asta mă întreb și eu, în naivitatea mea, faptul că cineva, un oarecare de nicăieri, deloc important în creșterea ta, în evoluția ta, îți aruncă sentențios această caracterizare, cum că ești un om simplu, fără mari capacități intelectuale, cum te poate deranja, cum îți poate părea chiar o lovitură, astfel încît să te transforme într-o persoană furibundă? Păi în clipa aceea, reacția disproporționată arată, iată, că de fapt‚ ți se potrivește, în sfîrșit, teribila etichetă, prostia, de care ne e așa frică, oare de ce.
Am fost martoră, am văzut în diverse ipostaze și alte popoare reacționînd la invectivul ‘stupid’, e departe de a echivala cu catastrofa. În Marea Britanie am auzit de cîteva ori și chiar am fost atentă la reacții, în trafic, în cercuri restrînse, în piețe, „You, stupid!”, da, se mai folosește, dar se consideră glumă, în cel mai grav caz se ciulește o ureche și se merge mai departe, cultura lor nu asociază instantaneu un comportament de tip vulcan în erupție. La noi e jale. Nu ți se poate spune așa ceva, e inadmisibil, nu tu, alții, da, sînt tăntălăi, proști făcuți grămadă, dar tu, hm, tu care…mă rog, tu nu poți fi numit așa, dar dacă se întîmplă, e de acceptat doar indirect, sub formă de bîrfă, ca să o poți manageria. Altfel, explodezi. Cum, mă, să-mi zică mie prost/proastă??!! Uh!!!
Așa. Și dacă ți-a zis, ce? Treci la altceva, că poate ai treabă. Dacă ai treabă.
Posibile explicații
Probabil că se răscoală în noi ciobănașul vrîncean din Miorița, de atâtea ori luat la bani mărunți pentru apatia de care dă dovadă la primele semne că-l paște o luptă nedreaptă. Noi, aproape toți, l-am catalogat: prost. Astfel, ne-am catalogat pe noi înșine, fiindcă, cum știm, omul cu alegoria moarte-nuntă e chintesența poporului român. Și să te disprețuiești pe tine nu e chiar ok. Îți sabotezi propriile forțe, propria substanță. Lăuntrul tău nu mai e în echilibru. Te umpli de venin și turbezi. Se numește cumva boala, nu zic, n-aș crede totuși că suferim cu toții de asta, mai sîntem și cei care avem sentimente mai bune în privința ciobanului cu oi mai multe și cai invățați și cîini mai bărbați. Dacă ajunge să-ți prevestească oaia nenorociri, atunci chiar că nu mai e nimic de făcut și atitudinea lui e chiar la polul opus, o dovadă de înțelepciune.
Poate este istoria zbuciumată, atît de des invocată.
Ne-au călcat atîția pe piciorul de plai de ne-au învinețit, n-ajungea că ne-a rămas mic după război, ne-au murdărit în mod așa brutal lustrul bombeului, încît am ajuns să urlăm din gura de rai, rănită, din toți bojocii: Prooooost! Cu sensul de au, ce bubă am, ce prost mă simt. Și s-o fi transmis jena asta în fiecare din noi, așa încît la auzul cuvîntului care ne descrie urîcios, noi reacționăm, ca loviți la bubă. Știm că nu e plăcut să te lovească cineva într-un punct nevralgic.
Sau poate e de vină moștenirea cea grea a comunismului. Da, asta trebuie să fie, asta e de vină pentru toate. De parcă o lădiță cu ceva zorzoane și odoare din trecut ar putea să preia și să ispășească păcatele unor ființe conștiente, dotate cu discernămînt. Dar dacă trecem de partea materială a moștenirii, putem specula că fricile, neputințele, lipsa noastră de curaj din acei ani și-au pus amprenta pe isteria care ne cuprinde la auzul semnalului deranjant: Prostule! Exact cum anumiți cîini sar la beregată dacă aud un sunet specific.
Poate fi de la școală, din momentele în care nu-ți învățai lecția, voiai să treci neobservat și deodată erai scos la tablă, erai praf și pulbere, bîtă și tufă de Veneția, iar vreun coleg trăgea concluzia: Ești prost, te-am văzut, ești una cu pămîntul. Cum, cînd era să scapi neascultat și eventual să te fofilezi tot anul și să-ți iei notă mare pe caiet, cineva să-ți dejoace planurile? Cum să te demaște așa, fără să mai poți face nimic? Ar fi plauzibil ca astfel de oameni să mențină în ei acea frustrare. Cu alte cuvinte, cei care au ceva vină, ceva de ascuns, ceva lecții nefăcute, să-și verse nervii, de ciudă că au fost demascați. Că n-am văzut pe nimeni scos la tablă, cu lecția știută, căruia să i se zică Prostule și să reacționeze agresiv. Cred că cel mult ridică din umeri. Că nu e prost.
E posibil ca, cei care reacționează violent la apelativul Prostule să fie chiar personaje din povestea cu drobul de sare a lui Creangă și să nu mai poată fi nimic de făcut. Sînt aceia care rostesc clar cuvintele „Nij eu nu-s prost”/”Da, ce io-s prost?” Se depistează ușor prin aceste intrebări care-i arată exact cum nu se cred. Cu aceștia e greu de lucrat, e posibil ca orgoliul să le dicteze mișcările. Limbajul cunoscut să fie exprimat în pumni și înjurături.
Cine zice, ăla este
Pe de altă parte, ia să luăm la analiză și celălalt taler al balanței, cel care aruncă vorba grea.
„Prost mai e ăla și proastă ailaltă”. „Ia uite prostul ce pasă a dat”. „Proasta aia nu ar trebui să existe”. Sînt expresii la ordinea zilei, nici nu ridicăm sprînceana cînd le auzim. Pentru că ne sînt familiare injuriile, jignirile, etichetările, le acceptăm, ele se pretind a fi ceva inofensiv. Un mod de adresare extrem de josnic, în fapt. Iar cînd le regăsești în familie, e cu atît mai dureros: „Copilul ăsta e prost, nu pricepe de la școală”, „Băi, prostule, eu te-am făcut, eu te omor”, „Hai că ești prost, nu ai dat și tu?”” Cred că ești cea mai proastă din clasă”.
Să crești cu asta nu te modelează sănătos.
Dar cînd chiar noi sîntem cei care aruncă cuvintele astea? Cine sîntem? Sfatul Bătrînilor? Sîntem vreo eminență cenușie care a dovedit ceva? E vreo sclipire în noi care ne dă dreptul să catalogăm zeflemitor pe cineva? Măcar înțelepciunea Caracatiței Paul o avem? Poate a unui cățel? Cum sîntem? Hai să ne găsim o caracterizare. Dacă luăm în derîdere sau bîrfim, aruncînd fără să ne gîndim, săgeți spre semeni ai noștri, pînă la urmă membri ai familiei extinse? Nu știm noi oare că se întorc împotriva noastră, chiar și niște vorbe oarecare? Nu ținem minte vorba copilăriei „Cine zice, ăla este?” Credeți că e o vorbă de copii? Eu nu cred. Cum ar fi să ne gîndim un pic înainte de a zdrobi cu vorbe?
Pînă la urmă, vă zic care e soluția, e una germană, că tot ne place tehnica lor. În germană „Prost” înseamnă noroc. V-ați prins? Hai, Prost!
