De la o vreme au apărut pe Autostrada Soarelui niște îngrijitori de toalete mai aparte. Am crezut la început că e vorba de unul singur, unul cu personalitate șuie, mai ieșit din comun, care are inițiative. Fiindcă am oprit deh, o singură dată și l-am nimerit.
Dar copleșită fiind de stupoare și admirație precaută, am povestit pe Facebook discuția mea cu cel întâlnit. Aveam să aflu din comentariile oamenilor că-s mai mulți, că-s la fiecare popas de felul asta. Apoi aveam să mă conving cu ochii mei, fiindcă am descins la mai multe toalete, presărate de-a lungul surprinzătoarei autostrăzi, unice dacă n-ar fi a doua din două.
Ce să fie? Oare au fost primite în concesiune și oamenii se ocupă de ele ca și cum ar fi ale lor? Poate cineva, mai marele lor, a făcut ședința într-o zi și a zis : ”ca la voi acasă vreau să fie, că altfel vă zbor”.
Și cum toți aveau grădini de trandafiri, au executat ordinul, de frica zborului? Să fi fost vorba de un pariu între angajați: ”locul meu de curățenie o să fie cel mai frumos și așa atrăgător, de o să zăbovească lumea de drag?” ”Ba nu, la mine o să vină lumea să facă picnic…pariu?” ”Pariu !”
Prin urmare, oprești la aceste mici construcții tip cazarmă, gri, pătrățoase și fără niciun chichirez și te strecori printr-o grădină cu trandafiri ce străjuiește așezământul. Înăuntru, flori în ghivece, le pipăi, sunt adevărate. Rămâi trăznit.
Ce s-o mai lungim, oriunde e puțin loc răsar și flori de toate culorile. Și unde nu te aștepți, pe etajerele unor chiuvete publice, la ferestruicile meschine ale construcției sau pe ușa cămăruței unde dorm ei, Nu ai cum să nu observi o preocupare obsesivă, aproape milităroasă pentru gingașele purtătoare de petale. Și câte un gardian, un om modest, pe care-l surprinzi ba cu grebla, ba cu mopul, se mișcă în peisajul uimitor de viu și înmiresmat din direcția florală, ”afcors”.
De ce să faci asta? La ce bun? De ce aici, cu ce ajută? La prima mea oprire l-am întrebat pe omul de serviciu ce e cu aceste flori și mi-a răspuns că e de văzut desigur și grădina de afară, că are mult mai multe specii de flori decât cele din ghivece.
Apoi a oftat și a lăsat să-i scape: “Păcat că-s așa de murdari românii. Cei mai murdari.”
”Cum adică?” am izbucnit eu contrariată. “Adica lasă în urmă mizerie multă, nu le păsa ce e după ei. Au coborât autocare de ucrainieni, câte 17 oameni, nimic după ei, curățenie exemplară, păstraseră ce am făcut. Și moldovenii noștri, foarte curați, sunt diferiți de noi. Numai românii…” ”Și de ce credeți că se întâmplă așa, că doar n-om fi noi cei mai necivilizati din lume?” ”Păi nu vedeți că suntem atâtea tabere?” ”Cum adică?”
Și nu mi-a mai răspuns, că ieșise un om de la toaletă și mergea să curețe cu mopul imediat, cu promptitudine.
Ce-o fi vrut să zică? Suntem mai multe tabere, poate împărțite geografic și lăsăm nepăsători gunoaie în urmă noastră să le venim de hac adversarilor din altă zonă, ca într-un meci al delăsării dotate cu cupă? Nu am aflat de acest meci.
Există poate niște criterii legate de apartenența politică? Cei care au votat cu un partid lasă mizeria pentru votanții altui partid așa, să le vina de hac într-un război de guerrilla? Dar de unde știi că după tine va ajunge fix electoratul ostil?
Poate există impresia că tot ce nu e al tău cu acte ar trebui distrus? Dar nu înseamnă prostie, să distrugi chiar și dreptul tău de a trăi decent în public, numai pentru că nu ai acte și deci nici dorința de a îngriji, exact cum într-un desen animat cineva își tăie cracă de sub picioare? Adică să nu-ți faci șosele rapide, numite autostrăzi fiidca nu-s pe numele tău? Să mergi chinuit, prin hârtoape sau pe potecuțe arhipline numai așa, să nu meargă nici ăilalți?
Sau poate e totul mai profund, venit din comunismul în care eram stăpânii a tot și a nimic? Și atunci la ce bun să ai grijă de “avutul obstesc”? Dar asta ar însemna că nu ne circulă niciun sentiment de apartententa la acest spațiu, la o istorie comună în vene, că treaba cu “hai să dăm mână cu mână” este o gogoriță inventată de un artist cu imaginația bogată.
Nu sunt de acord. Anul asta serbăm Marea Unire, avem un Centenar de întregire, de apucături comune, de povești care ne ating pe toți, de momente luminoase, dar și întunecoase, de revelație că suntem rude, vrem-nu vrem. Vânzoleala asta nu e autentică, ceva este fals în orice pistă de mai sus.
Dacă autodistrugerea asta ne-ar fi proprie, organică, firească, nu ne-am schimba comportamentul la trecerea graniței, am fi la fel de nepăsători pe orice șosea din lume. Am devasta în țările prin care umblăm, am aruncă după noi ambalajele și pe autostrăzile occidentale, am parca pe oriunde ne vine cheful în orașele arhipline, am impune voința noastră de “rebeli”.
Dar nu este deloc așa, aceiași oameni care aici calcă florile în picioare, lasă gunoiul să cadă nonșalant oriunde pe munte sau dau un șut chiuvetei devin alți oameni cum trec frontiera: disciplinați, cuminți, atenți, pașnici. Dacă se face diferența, asta înseamnă că mințim ori într-un comportament, ori în altul.
Știu, mai există varianta schizofreniei, dar aș prefera să nu o iau în calcul, nu se poate să fie bolnavă o nație.
Mă bazez și pe răspunsul acelui îngrijitor de serviciu care udă niște trandafiri. De ce faceți asta, l-am întrebat. “Avem conștiintă”, mi-a răspuns. “Nu vreți să fiți prim-ministru?” mi-a sărit întrebarea din cap și glas. A îngăimat timid că nu, are treabă, punea șervețele sub ghivece, “să vadă franțujii că și la noi e frumos, să nu mai râdă atâta”.
Ei, și acum o să mă retrag să reflectez mai intens la cât contează să începi să faci ceva de undeva, să fie importantă trecerea ta, chiar dacă impactul pare nesemnificativ. La ce o folosi un spălător public cu ghivece de flori la oglindă? Merg să mă gândesc, să citesc o carte, să iau aminte la ce e în jur. Și unde pot să am un respiro mai reușit decât la cazărmile-popas de pe Autostradă Soarelui? E amenajat și îngrijit cu suflet, poate scot oamenii ceva pâine și sare, cred c-o să-mi fac vacanță acolo. Nu mă mai duc pe Litoral.
