Celebrul scriitor israelian Amos Oz, un înflăcărat apărător al păcii, al cărui roman autobiografic ”Poveste despre dragoste şi întuneric” a avut un succes mondial, a decedat vineri la vârsta de 79 de ani, a anunţat fiica scriitorului, potrivit Reuters şi AFP.
Autorul a murit în urma unui cancer, a scris Fania Oz-Salzberger pe Twitter, mulţumind „celor care l-au iubit”.
S-a născut la Ierusalim într-o familie de evrei veniți în Palestina din Lituania și Ucraina. Tatăl, Yehuda Arie Klausner, era bibliotecar și scriitor, absolvent de studii de istorie si litere din Vilnius, fiu al unei familii cu tradiții de activitate in cadrul mișcării sioniste revizioniste.
Când Amos a avut 12 ani, mama sa, bolnavă de depresie, s-a sinucis. La 15 ani, în urma unor certuri cu tatăl său Amos părăsește Ierusalimul, își schimbă numele din Klausner în Oz (cuvânt ebraic însemnand „îndrăzneală”) și locuiește în kibuțul Hulda.
Își ia licența în filosofie și literatură la Universitatea Ebraică din Ierusalim, dar revine în kibuț, unde se dedică scrisului, lucrează în agricultură și predă la liceul local. Amos Oz locuiește la Hulda timp de treizeci de ani, până în 1986, când se mută cu soția sa și cei trei copii în deșert, la Arad, localitate situată în apropierea țărmului Mării Moarte.
Iubirea tuturor pentru toţi – poate că ar trebui să lăsăm asta în seama lui Isus. Iubirea e cu totul altceva. Nu are nimic de-a face cu generozitatea, cu îndurarea. Dimpotrivă. Iubirea este un amestec ciudat de contrarii, o îmbinare de egoism extrem şi dăruire deplină. Un paradox! În plus, iubirea, toată lumea vorbeşte întotdeauna de iubire, iubire, dar iubirea nu e ceva ce alegi, ci te molipseşti de ea ca de o boală, eşti prins de ea ca într-o nenorocire. Aşadar, ce anume alegem? Între ce şi ce trebuie să aleagă oamenii în fiecare minut al zilei? Generozitate şi meschinărie. Orice copil o ştie, şi totuşi răutatea nu se mai isprăveşte. Cum se poate explica asta? Se pare că ni se trage de la mărul pe care l-am mâncat atunci: am mâncat un măr otrăvit.
În 1965 i se publică prima culegere de povestiri, Acolo unde țipă șacalii, iar în 1966, romanul Altundeva, poate. În 1967 participă ca soldat într-o unitate de tancuri la Războiul de Șase Zile pe frontul din Peninsula Sinai iar în octombrie 1973, în Războiul Yom Kippur.
În limba română i-au apărut traducerile a șapte romane: Soțul meu, Michael (Polirom, 2005), Cutia neagră (Univers, 2002), Să cunoști o femeie (Polirom, 2004), Fima (Polirom, 2008), Să nu pronunți: noapte (Univers, 1997), Pantera din subterane (Univers, 2003) și Poveste despre dragoste și întuneric (Humanitas, 2008) – volum premiat cu Premiul France Culture 2004, Premiul Goethe 2005,Rime despre viață și moarte (Humanitas, 2009).
