Ion I.C. Brătianu, şeful guvernului şi totodată şeful delegaţiei române la lucrările Conferinţei de pace de la Paris, începute la 18 ianuarie 1919, şi-a putut da seama încă din cursul lunii ianuarie, din convorbirile particulare pe care le-a purtat, că tratatul din 1916 nu va fi respectat.
În expunerea sa de la 1 februarie 1919 în cadrul Conferinţei de pace, Ion I.C. Brătianu a amintit cum, prin tratatul de la 17 august 1916, aliaţii s-au angajat să le asigure românilor unitatea naţională şi a insistat pentru respectarea integrală a tratatului din 1916, se aminteşte în lucrarea ”Din politica externă a României. 1913-1947”, autor Eliza Campus (Editura Politică, Bucureşti, 1980). Totodată, el a căutat să clarifice cauzele care au determinat pacea silită de la Bucureşti, reamintind că reprezentanţii Antantei la Iaşi au recunoscut că o acţiune militară a României nu mai era posibilă în circumstanţele istorice din acea perioadă. Brătianu a precizat că, tot timpul, Pacea de la Bucureşti a fost considerată ca o suspendare temporară a luptei ce urma să reînceapă.
Totodată, faptul că statele mici au fost incluse în rândul statelor cu interese limitate l-a făcut pe Ion I.C.Brătianu să protesteze, se aminteşte în lucrarea ”Ion I. C. Brătianu”, autor Ioan Scurtu (Editura Museion, Bucureşti, 1992). El avea să relateze mai târziu: ”Am căutat să conving pe cei mari că statele nu sunt unele cu interese generale şi altele cu interese limitate, dar că fiecare stat, acolo unde are interes, îl are tot atât de viu şi e tot atât de drept să-l apere, ca oricare putere mare (…). Concepţiunea şi definiţiunea erau atât de primejdioase – aprecia Ion I.C. Brătianu -, încât nu puteau să nu ducă la acea consecinţă, la care s-a şi ajuns, să fim trataţi, ca în tratatul minorităţilor, ca state cu independenţă limitată”.
Marile Puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania fără a îngădui delegaţiei române să-şi exprime punctul de vedere, deşi armata română purtase lupte grele în anii 1916-1917 cu cea germană, împotriva căreia repurtase strălucitele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, iar România avusese de suportat jaful ocupanţilor germani şi uriaşe pierderi materiale, aminteşte istoricul Ioan Scurtu şi în lucrarea sa ”Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996). Delegaţia română, ca şi cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze tratatul de pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără să-l fi putut studia şi formula observaţii.
În ceea ce priveşte următorul tratat, anume cel cu Austria, marile puteri îl elaboraseră fără participarea statelor direct interesate. În faţa acestei situaţii. Ion I.C. Brătianu a luat, în mai 1919, iniţiativa unor acţiuni de solidaritate a statelor mici pentru a-şi apăra punctele de vedere. Pe această bază, el a cerut – în numele guvernelor Greciei, Poloniei, Regatului Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovaciei şi României – dreptul de a examina proiectul tratatului înainte ca acesta să fie adoptat şi înmânat delegaţiei austriece. Ca urmare a acestei intervenţii, la 29 mai, delegaţii celor cinci ţări au fost invitaţi la Ministerul de Externe al Franţei, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului tratatului. (”Ion I. C. Bratianu” de Ioan Scurtu, Editura Museion, Bucureşti, 1992).
În urma unui nou protest, adresat de Ion I.C. Brătianu în numele delegaţiilor menţionate, s-a obţinut amânarea pentru 2 iunie a remiterii proiectului către delegaţia Austriei. ”Documentul conţinea unele clauze menite să faciliteze amestecul Marilor Puteri în treburile interne ale României. Astfel, sub pretextul grijii pentru respectarea minorităţilor naţionale, Marile Puteri îşi rezervau libertatea de a decide măsurile ”pe care le vor crede necesare” pentru a ocroti drepturile şi interesele acestor minorităţi. De asemenea, România era obligată să semneze o convenţie prin care acorda, timp de cinci ani, ”liberul tranzit” pentru toate mărfurile şi mijloacele de transport ale Puterilor Aliate şi Asociate, fără nici un fel de vamă”, conform volumului ”Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură”. În cuvântul rostit la şedinţa plenară a statelor aliate asupra proiectului de tratat, şi într-un memoriu adresat Consiliului, Ion I.C. Brătianu afirma că România este hotărâtă a asigura dreptul minorităţilor, dar că ea nu poate să primească un regim special, la care nu erau constrânse toate statele suverane. El a arătat, de asemenea, că România era gata să ia măsurile necesare pentru a uşura tranzitul şi a dezvolta comerţul cu celelalte naţiuni, în conformitate cu legislaţia sa internă.
”Marea luptă a dat-o Brătianu în legătură cu tratatul minorităţilor, care îl însoţea pe cel cu Austria”, menţionează şi istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002). Marile puteri, preocupate de situaţia minorităţilor naţionale de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei, au dorit să aibă un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestor minorităţi. În acelaşi timp, ele au vrut să-şi asigure avantaje economice prin includerea unor clauze privind comerţul exterior şi de tranzit. Brătianu a protestat ferm împotriva unor astfel de demersuri. El a refuzat categoric condiţii şi limitări impuse numai statelor succesoare ale Austro-Ungariei, nu şi marilor puteri, mai aminteşte istoricul Florin Constantiniu.
Consiliul Suprem (sau ”Consiliul celor patru”, din care făceau parte liderii SUA, Marii Britanii, Franţei şi Italiei) nu a luat în seamă obiecţiile formulate de statele mici, iar la 2 iunie 1919 proiectul tratatului a fost prezentat delegaţiei Austriei. Şeful delegaţiei române a rămas consecvent cu poziţia sa: ”Noi în nici un fel nu putem primi asemenea condiţii. Am moştenit o ţară independentă şi chiar pentru a-i întinde graniţele nu-i putem jertfi neatârnarea”. ”În faţa poziţiei marilor puteri, la 2 iulie 1919 Ion I.C. Brătianu a părăsit, în mod ostentativ, Conferinţa de pace, venind în ţară, unde a proclamat Ťpolitica de rezistenţăť”. (”Ion I. C. Brătianu”, autor Ioan Scurtu).
”Ion I.C. Brătianu a adoptat atitudinea omului de stat responsabil pentru apărarea intereselor supreme ale naţiunii. Poziţia guvernului român nu era dictată decât de dorinţa de a nu se aduce limitări suveranităţii naţionale (…) În imposibilitatea de a face acceptată poziţia României, Brătianu a părăsit Parisul şi s-a angajat în politica de rezistenţă faţă de cei patru mari, până la 12 septembrie, când a demisionat” (”O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).
Documentar realizat de Agerpres.
