Am auzit de el și de pasiunea lui demult, când am citit într-un ziar din Iași că a câștigat un proces împotriva RENEL-ului, marele furnizor de energie electrică. „David l-a doborât pe Goliat!” titra ziarul.
Mi s-a părut straniu că un domn numit Găină creștea păuni. Părea să fie ceva predestinat.
Era chiar mai frumos decât dacă ar fi avut o fermă de găini, ceea ce ar fi părut redundant și previzibil.
În al doilea rând, cum de crește cineva păuni pe lângă Iași? – m-am întrebat. Nu m-ar fi mirat să facă asta în zona Bistriței, unde se poartă acele pălării împodobite fastuos cu pene de păun, dar la Iași? Ce să facă moldovenii cu păunii? Că de mâncat nu-i mănâncă, pene la pălărie nu-și pun.
Am dat fuga de la București în satul lui Găină, mirosind că e rost de un reportaj frumos acolo. Dar eroul zilei nu era acasă, iar nevastă-sa mi-a spus că nici nu vrea să stea de vorbă cu vreun ziarist. Îl înfuriase rău felul sec și superficial în care ziarul local relatase întâmplarea. Unde mai pui că el una declarase, alta apăruse în ziar.
Înainte de a pleca spre alt subiect din zonă, de rezervă, am dat o raită prin sat și am vorbit cu oamenii. Doar pentru curiozitatea mea.
Am aflat că domnul Găină era unul dintre primii întreprinzători din România. Din zorii democrației, când încă mai mirosea a praf de pușcă după Revoluție, el a făcut rost de niște rulmenți de la Bârlad și s-a dus să-i vândă în Polonia. Pe urmă s-a dus cu bomfaiere, cu tranzistoare de la Tehnoton, cu bobine de ață de la Țesătura, cu vin de la Tomești. Cam tot ce oferea industria ieșeană a mers la export în portbagajul lui Găină.
Din Polonia aducea țigări americane, cafea nemțească, vodcă rusească, ciungă turcească.
În ograda lui, odată cu chioșcul ivit peste noapte, se înfiripa economia de piață.
Acolo, în Polonia, a văzut el cât de bine merge treaba cu păunii. Ca un adevărat pionier în deșertul biznisului postcomunist, a hotărât să riște. Toți banii dintr-o incursiune în Polonia i-a băgat în ouă de păun. Scumpe, ca de aur. Dar, vai, un vameș neatent a tras prostește de lada cu ouă, au căzut peste ele niște rulmenți rămași nevânduți și s-au spart toate.
Asta putea să însemne sfârșitul pentru orice afacerist, dar nu și pentru Găină. A mai cumpărat o ladă de ouă. De data asta le-a adus cu toate precauțiile cuvenite unor lucruri atât de fragile, a dat și șpagă în vamă.
A cumpărat un incubator la mâna a doua și în scurt timp avea prima generație de păuni. Toți sătenii veneau la gardul lui să admire ciudatele orătănii cu evantaiele lor uriașe.
Moldovenii erau prea buni la suflet ca să mănânce așa frumusețe de păsări. Rar se găsea câte un barbar să înfulece păuni. Găină își scotea banii mai ales din pene. Le ducea în Iași, la consignație. Dădea pana cu o sută de mii de lei, cum era pe atunci. Oamenii le cumpărau și le puneau în bibliotecă, în vază, lângă peștele de sticlă de pe televizor. Mă rog, își împodobeau casa cu superbele pene. Domnul Găină scotea bani frumoși din setea lor de frumos.
Dar cum toate acestea se petreceau în România, unde nimic nu mergea bine multă vreme – ca și acum –, a venit și ziua vărsării de lacrimi.
Avea două incubatoare ticsite cu ouă de păun, aduse cu bani grei din Polonia. I-a tras RENEL niște pene de curent și s-a dus dracului o generație de păuni. Furnizor neserios, servicii de batjocură!
Oamenii rămâneau cu televizoarele arse, carnea li se strica în congelatoare, instalațiile se făceau scrum. Tăceau și îndurau. Dar domnul Găină, curajos, s-a luat în furci cu RENEL-ul. Și a câștigat procesul. A fost printre primii mici consumatori despăgubiți de marea corporație.
Bineînțeles, procesul a durat ani de zile. Domnul Găină n-a stat cloșcă, s-a zbătut pentru afacerea lui. Nu mai avea încredere în calitatea serviciilor furnizate de RENEL. Nu voia să mai riște alte rânduri de ouă. Așa că a pus păunițele să clocească. Însă păunițe ieșeau una din zece ouă, restul numai păuni, și mai erau și cloști neglijente. Punea bietul om câte o pălărie de ouă sub cloșcă și numai din două-trei ieșeau pui.
Găină a încercat cu o curcă. A mers! A început să închirieze curci de prin sat. Care cum cădea cloșcă, era adusă la el.
În perioada aceea puteai să vezi adesea oameni mergând prin sat cu curca la subsuoară, chiar și cu câte două. Ai fi zis că e o modă a locului, ceva nemaivăzut, să ieși cu curca la plimbare.
Dar nici asta n-a ținut mult. Biata curcă e o cloșcă habotnică. Dacă nu o dai jos de pe cuibar s-o hrănești și să-i dai apă, clocește întruna ca proasta, e în stare să moară pe ouă. Curcile, fanatice, slăbeau la clocit.
Sătenii au sărit nemulțumiți: „Păi ce facem aici, nea Găină? Noi ți-am dat curci zdravene, abia le-am cărat până aici, și tu ne dai înapoi niște slăbături? Ia uite, numai penele au rămas!”.
Domnul Găină plătea diferența de greutate, ce să facă?
Ieșea în pagubă, dar tot nu s-a lăsat. A făcut un credit la bancă și și-a cumpărat curci. Să aibă el curcile lui. Ca să-i scoată păuni. Mergea simultan și cu curci, și cu incubatoare. Mai rata o curcă, mai cădea un incubator, dar la final tot recolta câte un braț de pene. Umplea consignațiile din Iași.
De la o vreme penele de păun n-au mai avut căutare. Cam de când au apărut televizoarele plate. Pe ce să mai pui pana? Atunci domnul Găină s-a apucat de crescut melci. În primul an a prins o perioadă ploioasă și melcii au murit cu duiumul.
A făcut iar credit și a luat-o de la capăt cu melcii, încet-încet. A doua oară nu a cultivat salata potrivită, cea din manualul crescătorului de melci. A zis că merge și așa, cu salată de-a noastră, obișnuită. Melcii au făcut diaree și au murit toți.
Tocmai atunci a primit Găină, după mulți ani, despăgubirile de la RENEL. A băgat toți banii în struți. Mi s-a părut mie, când am strigat la poartă, că dihăniile alea nu seamănă deloc cu păunii!.
Domnul Găină era un luptător. Un erou al tranziției. Regret că n-am scris atunci un reportaj despre el.
