Am fost să-mi cumpăr mere de la hipermarket. Erau de zece feluri, se revărsau peste mine din lăzile pline cu vârf. Dar merele din această abundență aproape indecentă nu sunt decât mere. Le iei, plătești și pleci.
Tata avea o livadă frumoasă. Încerca tot felul de altoiuri. Astfel obținuse niște copaci fermecați. Într-unul singur creșteau și mere, și pere, de mai multe soiuri fiecare.
Din toți copacii aveam voie să mâncăm, ca în poveste, în afară de unul, un soi deosebit, pe care tata îl obținuse după mulți ani de încercări și pe care voia să-l perfecționeze. Era obsesia lui. Doamne ferește să se atingă cineva de merele lui de aur!
Odată tata a adus o căpriță. Mai mult ca să ne jucăm noi cu ea – că lapte aveam de la patru vaci, ne îmbăiam în lapte. Era neastâmpărată, toți o îndrăgeam. Numai n-o luam cu noi în pat; în rest, era ca și un copil din familie.
Într-o zi tata a venit cu nenea Petrea să-i arate mărul fermecat. S-a oprit deodată. Căprița rodea coaja de pe tulpină. Cu pumnii și cu ochii strânși de furie, fără să se întoarcă spre nenea Petrea, tata a spus, aproape plângând:
– Petrea, taie capra!
Nenea Petrea a înșfăcat căprița, i-a prins capul între genunchi și dintr-o singură mișcare i-a tăiat gâtul. Purta mereu la el un cuțit Peștișor, legat la brâu cu o curelușă de piele. Totul s-a petrecut într-o clipă sub ochii mei. Sângele m-a izbit în față. Căprița se zbătea ca inima mea. Am început să țip.
Tata, orbit de mânie, nici nu s-a uitat la mine sau la iadă. A plecat înjurând. Mult timp după aceea l-am văzut oblojind cu bălegar și cu cârpe rana copacului.
Cam atât ținea el la mărul lui și cam așa îi pedepsea pe cei care îi rupeau fie și un vârf de crenguță sau îi culegeau un fruct.
În vara următoare m-am dus la furat mere. Livada noastră era plină, dar parcă fructele n-aveau același gust ca alea de furat.
Am dat atacul la moș Oniciuc, din fundul grădinii.
Moșul mergea tare greu, mai mult se târa. Pânâ ajungea el la copac, îmi umpleam sânul cu mere. Coboram abia când ajungea la doi pași. Plecam liniștit, știind că nu mă poate ajunge.
Și dacă stătea mai mult pe prispă, nici nu mă cunoștea.
– Al cui ești, împelițatule? Las’ că te spun eu lu’ mă-ta! – striga moșul în urma mea.
Eu mă pierdeam printre salcâmi cu sânul plin, fluierând.
La colț m-am întâlnit cu văru-meu Adrian. Venea și el de la furat mere. Avea uite-așa un burdihan, abia îl mai ținea cu amândouă mâinile, ca gravidele din satul nostru, care plecau la maternitate pe jos, ținându-și burta în brațe, și nășteau până să ajungă la marginea satului, apoi se întorceau cu copilul subsuoară și se apucau de treabă.
Merele lui Adrian erau uriașe, abia cuprindeam unul cu palmele. Cu un asemenea măr puteam să mă dau mare, să obțin un pumn de nasturi, un rulment, un arc din lemn de sânger, o jantă de bicicletă, orice. Chiar și un pupic de la Cătălina.
Am făcut pe loc schimb. I-am promis lui Adrian, în completare, zece nasturi mari, de palton, cu care nimereai la fix gaura când jucam bumbi, un ciocan de plastic și o pocnitoare cu silistră.
Am ajuns acasă abia-abia, umflat de mere și de mândrie. Cine mai era ca mine?
Tata și mama erau la poartă, stăteau de vorbă cu țața Chița. Am trecut țanțoș printre ei.
– Ia uite ce băiet frumos am eu, Chiță! Și ce de-a mere are-n sân! Ia întoarce-te și dă-i unul și lui țaț’ta Chița, că așa e frumos – mi-a zis mama.
Când să scot un măr, cămașa a ieșit din pantaloni și toate s-au rostogolit pe jos.
Tata a încremenit.
– Merele mele! – a îngăimat el! Doamne-Dumnezăule! Nu ți-am zis să nu iei mere din copacul ăla? Lumina și soarele și Dumnezăul…
Voiam să-i spun tatei că Adrian furase merele, nu eu, că eu de la Oniciuc… dar un nod îmi stătea în gât.
A ridicat mâna să mă trosnească.
– Mitruță, nu-l omorî! a strigat mama sărind să mă ia în brațe.
Mâna s-a oprit sus, între mine și soare. Mi-a luat lumina. Frigul spaimei mi-a înghețat inima. Într-o clipă am revăzut cu mintea căprița zbătându-se pe jos și i-am simțit sângele lovindu-mă ca un bici peste față.
Tremuram. Mama, în genunchi, încerca să mă ascundă la pieptul ei.
Atunci mâna tatei a coborât ușor din cer și s-a așezat lin pe capul meu, m-a mângâiat cu degetele acelea lungi și aspre, care lăsau urme pe ceafă când îi dădea cuiva o palmă peste față. Și parcă a adunat toată spaima cu mâna, cum strângi, dintr-o mișcare, o pânză de păianjen dintr-un ungher, lăsând lumina să treacă.
– Atâta pagubă! a zis tata pe neașteptate. Ileană, dă merele la copii.
M-a luat în brațe și m-a dus pe prispă, să mă liniștesc.
Mama, din urmă, și-a făcut cruce și s-a apucat să adune merele în pestelcă.
Am cumpărat mere de la hipermarket și m-am ales doar cu mere. Am furat mere în copilărie și am aflat încă o dată cât mă iubea tata. Nimic nu mă mai face acum să simt cum se transformă o lovitură în îmbrățișare. Toate merele le-aș fura pentru asta.
