Am încercat să mănânc niște îngrășământ chimic când eram foarte mic. Asta nu are nicio legătură cu obezitatea mea actuală, dar are, în schimb, cu o anumită stare de lucruri din țara noastră. O alarmantă stare de lucruri.
Fugind într-o zi de acasă cu gândul de a vedea niște zmei, pentru că mi se spusese că Văleanca e plină de zmei, la ieșirea din sat am văzut pe marginea drumului un munte de zăpadă. Prezența zmeilor în Văleanca nu mă mira deloc, deoarece crescusem cu aceste povești, dar despre zăpadă în plină vară nu-mi spusese nimeni.
Mirarea a fost și mai mare când am văzut că omătul nu era rece, ba chiar frigea. Și se scurgea din pumn ca nisipul. Nu puteam cu niciun chip să fac bulgări sau un omuleț de zăpadă, varianta estivală. Atunci, ca orice copil care cunoaște lumea înconjurătoare cu simțurile, am gustat puțin din zăpada aceea. Era altceva!
O săptămână n-am mai putut mânca nimic. Dar m-am ales și cu ceva bun, adică am aflat că zăpada de august era îngrășământ chimic și se numea azotat de amoniu. Astfel am făcut primul meu pas în domeniul vast al chimiei – și cam acolo m-am și oprit, la NH4NO3, fiindcă nu mi-a plăcut gustul.
Grămada de îngrășământ nu era păzită de nimeni. Luau de acolo doar tractoriștii, împrăștiau pe câmp.
La fel de nepăzită era, la altă ieșire din sat, spre Corogea, o cisternă cu motorină, pe trei sferturi îngropată în pământ. Nu luau din ea decât aceiași tractoriști, care păreau să aibă totul gratis, la discreție. Clasa muncitoare era la putere, poate de aceea. Tractoriștii erau elita satului.
Nici iazul nostru n-avea pază. Mergeam când voiam la pescuit. Dădeam cu piatra, sărea peștele pe mal. Paznici în grădini erau niște sperietori din bețe și cârpe.
Aveam paznic la cai. Dar el păzea caii să nu se piardă, nu că i-ar fi furat cineva. Așa era câte unul și la cireadă, și la cârlani…
Mai era un paznic de noapte în sat, straja, care avea datoria să patruleze pe ulițe și să verifice lacătele la singurul magazin. Era doar o rutină. Niciodată nu s-a furat nimic din magazinul ăla. Cam ăștia erau toți paznicii.
Asta nu însemna că nu se fura în sat. Însă foarte rar. Un furt era un eveniment cosmic. Mai ciordea unul o găină, altul niște păpușoi, o rufă de pe sârmă, dar fura și câte o mamă de bătaie a doua zi, de-i trecea pofta să mai dea cu jula.
Oamenii aveau în general o atitudine degajată în legătură cu siguranța lor și a bunurilor.
Situația a început să se schimbe odată cu alunecarea satului spre foame. Fiecare bucată de pământ a ceapeului a căpătat pază severă, zi și noapte. Fiecare hambar. Nutrețul pentru vite. Fierăria, cu uneltele ei. Plopii de pe marginea drumului. Nucăria. Iazurile. Tractoarele. Autobuzul. Autobuzul chiar a dispărut, dar nu l-a furat careva din satul meu, ci l-au desființat comuniștii. Oamenii mergeau pe jos până la gară, iarnă, vară, 10 kilometri. Era paznic la fiecare recoltă. La grămezile de pietriș. La chirpici. La fiecare obiect ce putea fi mutat de la locul lui cu totul sau pe bucăți.
Statul începuse să se teamă de cetățenii lui, iar cetățenii să se teamă unii de alții. În ultimii ani ai comunismului au apărut zăvoare pe la porți, lacăte la poiată, la șuri, la poduri, la beciuri. Sătenii nu mai aveau bani în buzunare, aveau chei.
Nu idealizez o lume ca să condamn alta. Doar observ că lucrurile au mers din ce în ce mai rău. Copiii crescuți în comunism cu cheia la gât au intrat în democrație cu câte un șomoiog de chei în buzunar.
Acum avem chei, alarme, camere de supraveghere, capcane, garduri electrice, gratii la ferestre, uși de metal, cifruri, parole, câini de pază, drone, mascați, bodyguarzi, firme de pază, pază contractuală cu jandarmi.
Oricine de la vârsta mea în sus poate să observe că e vorba de o evoluție aici. De la motorina nepăzită din capătul satului, la invazia de paznici din zilele noastre.
Avem paznici la școli. Paznici de macarale. Paznici în farmacii. Paznici în hipermarket. Paznici în mall. La Mega, Profi, Penny. La aprozarul din colț. Paznici la primărie. Paznici la bancă. În gară. În parcare. La poarta întreprinderii. La grădiniță. La piață. În parc. La borduri. La stâlpii electrici.
Avem paznici și la gropile din asfalt, că e mai ușor să le păzești, ca să nu-și rupă careva gâtul, decît să le astupi.
Paznici la amanet. La universități. La ateliere. La brazii de Crăciun. La cabluri. La șinele de tren. La demnitari. La bostănării. La iazuri. La cazinouri. La poștă. La bâlciuri, târguri, picnicuri, sărbători. La aeroport. La intrare, la ieșire, pe dreapta și pe stânga, în față și în spate, deasupra. La restaurant. La fisc. La cinema. La librărie. La spital. La cimitir.
Și la texte ar trebui paznici, că și astea se fură.
Paznici, paznici, paznici peste tot.
Suntem o țară de paznici.
Adică o țară de hoți.
