Vacanța școlară se terminase de o săptămână și pe 13 martie premierul François Legault anunța că școlile se vor închide pentru 14 zile, pentru a putea trece peste epidemia de coronavirus. Un optimism remarcabil, dacă ne uităm acum în urmă. Cândva, în aceeași perioadă, Oana* s-a infectat cu COVID-19.
Aveți povestea ei mai jos. Multă lume spune că nu cunoaște pe nimeni care a fost infectat, așa că ne-am gândit și noi, și ea când a acceptat să ne povestească, că asta poate ajuta puțin la demistificarea lucrurilor.
Nu pot spune exact care a fost prima zi, deoarece simptomele au început treptat și le-am dat o altă interpretare. Cu o săptămână înainte, articulațiile mă dureau foarte mult, în special mâinile. Dar am pus asta pe seama artritei de primăvară ciclice. Deși era o durere era foarte ciudată, pentru că de regulă urcam scările cu multă energie, sărind mereu din două în două trepte. Nu și atunci.
Au apărut apoi durerile musculare la picioare. Le-am pus pe seama faptului că petrec prea mult timp pe scaun, la computer.
A continuat cu o durere ascuțită, intermitentă în gât. Am zis că e din cauză că am alergat fără să am fața acoperită, într-o dimineață mai friguroasă. O tuse mică, același motiv: alergatul din dimineața aceea rece.
Nu m-am îngrijorat prea mult, dar totuși, într-o dimineață nu am putut să alerg mai mult de un kilometru. Plămânii și mușchii mi-au spus să mă opresc. Am pus asta pe seama asteniei de primăvară.
Și apoi m-a lovit: într-o dimineață m-am trezit ca și cum un buldozer a trecut de mai multe ori peste mine. Corpul meu s-a prăbușit complet. O durere de cap ascuțită, ace în ochi, articulații blocate, nu puteam să-mi mișc corpul, deoarece fiecare mușchi era o sursă de durere. Respirând ca printr-un pai, plămânii îmi păreau într-o cușcă de fier, mâinile îmi tremurau. Mi-a luat o oră să cobor din pat, să-mi fac un ceai și să ajung la computer, dar nu puteam să-mi adun gândurile.
Oana a sunat la linia telefonică deschisă de Sante Quebec pentru cei care suspectau că sunt infectați cu COVID-19. A ajuns să vorbească cu o infirmieră care i-a spus că da, are toate simptomele și că probabil are coronavirus.
„Avem un protocol strict, îi sfătuim pe oameni să rămână acasă” i-a spus infirmiera.
Nimeni nu a întrebat-o nume, adresă, dacă locuiește singură sau nu. Cam așa avea loc atunci trierea cazurilor potențiale de COVID-19 în Quebec.
„Am transpirat toată noaptea, aveam frisoane mari. Nu am dormit. A doua zi lucrurile s-au agravat. La prânz nu puteam să respir cum trebuie, plămânii îmi erau în acea cușcă de fier care devenea din ce în ce mai mică. Aveam amețeli. Erau așa de puternice că nu am putut urca la etajul următor. În niciun caz nu eram eu”.
Oana a apelat din nou numărul 1-800 indicat de autorități. Infirmiera de la celălalt capăt al firului i-a auzit respirația și i-a spus: „Doamnă, închideți și sunați acum la 911!”. 10 min mai târziu o ambulanță era în fața casei.
Se gândește să le facă jobul mai ușor și iese în fața casei. Paramedicii o văd în pragul ușii și îi fac semne disperate să rămână acolo. Pe trotuar, aceștia încep să se îmbrace în combinezoanele albe de protecție. Lumea se strânge la ferestre pentru spectacol.
Oana ajunge la Cite de la Santé unde rămâne 30 de minute în parcare, pentru ca spitalul să aibă timp să mute toate lumea de pe coridoare. O asistentă în costum extraterestru i-a verificat semnele vitale, mai bune acum, mai ales după ce pompa de ventolină și-a făcut efectul.
A fost transferată în așa-numitul acvariu, o cameră de sticlă de 4 × 8 metri, cu un alt pacient covid. Din acvariu putea vedea camera de așteptare la urgență … goală. A fost sunată pe telefonul mobil de o asistentă care verifica toate datele personale pentru a deschide un dosar. Cât a stat acolo, Oana nu a văzut pe cineva din personalul medical.
La un moment dat a primit un mesaj text: era anunțată că are o programare în 35 de minute într-o clinică specialială de depistare COVID.
E lăsată să plece pe picioare, cu respirația îmbunătățită. Își recuperează cardul de sănătate și întreabă cum ajunge la clinica de depistaj.
– Ajungeți cum ați venit, i se răspunde.
– Glumiți, am ajuns într-o ambulanță. Îmi dați una?
– Nu, nu putem să facem asta. Sunați un membru al familie să vă ducă.
– Nu am pe cine, nu conduce nimeni în familie.
– Atunci sunați un prieten să vină să vă ia, i se spune.
– Sunteți serioși? Sunt suspectă COVID-19 și îmi spuneți să chem un prieten și să risc să-l infectez? Nu se poate așa ceva…
– Atunci puteți suna un taxi, avem taxiuri rechiziționate pentru transportul bolnavilor.
A sunat la un taxi de pe telefonul de pe hol, crezând că e vorba de un transport special. Era un taxi normal, în care șoferul avea instalată între scaunele din față și pasageri o perdea de duș, cu un spațiu liber destul de generos în partea de sus.
Nicio altă măsură de protecție. Șoferul nici măcar nu avea o mască.
M-am forțat să nu tușesc, în ciuda măștii pe care o aveam. Descopăr cât de mică este lumea. Era român, venit și el tot din Transilvania. Este șofer de taxi de 15 ani acum, în ciuda diplomelor universitare, și își riscă viața zilnic, deoarece nu își permite să stea acasă. Mă simt neputincioasă. Omul acesta își riscă viața astăzi pentru 11$.
Cunoșteam foarte bine clinica, dar aveam totuși o senzație ciudată, întrucât părea o zonă înfiorătoare de război. Eram singurul pacient. Cinci asistente, un doctor, cu toții foarte bine protejați. Nimeni nu mi-a zâmbit. Eram un risc potențial pentru ei. Simțeai teama…
Doctorul i-a ascultat Oanei plămânii, i-a verificat toate semnele și simptomele. A încunvințat apoi din cap, pozitiv: „sunteți pozitivă. Aveți virusul”.
Oana a întrebat când i se face testul?
„Ce test? Testul COVID? Nu vi-l facem. Avem un protocol specific. Niciun test pentru lucrătorii neesențiali”, a spus medicul.
Am fost șocată. Am fost pusă să chem o ambulanță pentru că eram suspectă de COVID-19, dusă la urgență, izolată într-o cameră specială pentru cei suspecți de COVID-19, trimisă într-o clinică specială de diagnosticare a virusului și nimeni nu îmi făcea vreun test. Cum să fiu sigură că am acest virus urât?
Am ajuns acasă de una singură, pe jos, cu masca pe față și capul plecat.
M-am luptat încă două săptămâni cu dureri groaznice, închisă într-un subsol. În perioada asta, cei dragi doar îmi lăsau mâncare în fața ușii. Am încercat să-mi țin gândurile în ordine, să nu înnebunesc.
Și totuși acest gând nu mă părăsește: sunt pozitiv, dar poate… negativ!
* nume fictiv, pentru a respecta confidențialitatea interlocutoarei noastre (n. red)
Photo by GTA Emergency_Photography 
