Trafic. Ascult pe sărite radioul. Nimeresc peste o generație proaspătă de realizatori, niște voci tinere, crude, căutând să-și formeze albia acum, când izvorăște talentul, la debutul carierei. Dealtfel unul dintre ei ne și declară că are super-emoții, na, prima oară la butoane. Cred că am dat peste chiar prima lor emisiune.
Voci tremurânde, respectuoase, atente la exprimare, copii binecrescuți, se simte asta, dealtfel și radioul pare că se bizuie pe ei întru întinerirea audienței. Doi baieți și o fată. Pun muzica lor preferată, cerându-ne și nouă să participăm cu sugestii. Și se etalează. Previzibil, dar, na, oamenii-s la început. Unul cu tehno, house, unul cu muzica comercială, altul cu hip-hop, sigur, preferințele se selectează, la rândul lor, în funcție de anotimp, moment din zi, anturaj. Bla-bla, discuțiile obișnuite.
Ce-mi atrage atenția e declarația fetei. Că ea ascultă non-stop muzică. Ea nu poate să se miște fără muzică. Nu poate mânca, bea, exista în afara muzicii. Liniștea e oribilă, spune fata. Eu am tot timpul căștile în urechi, merge muzica încontinuu, chiar și la școală, odată am uitat încărcătorul acasă si bateria s-a terminat, a fost groaznic, nu pot suporta liniștea. E O RI BI LĂ. Mă gândesc ce jale o fi fost în uterul mamei ei și știu și motivul pentru care sigur a urlat la naștere.
Lasând gluma la o parte, mi-am zis imediat, aproape instantaneu, uite pe cineva care a nimerit chiar în locul potrivit, jobul i se așază mănușă, la radio, pe post de DJ, asta ai de făcut, de ascultat, acumulat, triat playlisturi ântregi, treaba ta asta e, să inmagazinezi și procesezi muzica, să fii o enciclopedie gata de răsfoit, de aceea e nevoie să fii doldora de muzică, nu poți face asta decât ascultând non-stop, iată un exemplu fericit de om care îmbină munca excelent cu pasiunea. O să ajungă departe, bravo.
Ceilalți colegi ezită puțin, și ei trecuseră prin faza asta, unul chiar obișnuia să adoarmă cu muzica în căști, dar și-a luat seama. Nu e bine, face el sfătos. A, și unde știu versurile le cânt cu artistul odată., mai adaugă fata. Păi și dacă ești la școală, mai înțelegi ce se zice? Nu.
Și m-am gândit că toți am avut etapa nesătulă, furibundă cu muzica, unii mai dotați logistic unii mai fără gadgeturi sofisticate, performante ca astăzi, dar, clar, când ești la începutul vieții, muzica e forma ta de exprimare, seva ta, locul de unde te adapi, îți iei înțelepciunea, atâta câtă e.
Că ai sau nu noroc să asculți Chopin de mic, că ai posibilitatea chiar să interpretezi tu bucăți întregi la pian, că asculți doar un radio amărât pe unde apuci, tot te atrage, fără posibilitatea de împotrivire, muzica.
Că te fixezi pe un gen anume, ca berbanții din mașinile tunate duduind asurzitor manele pănă la capăt, că lași libertate să te cotropească oricărui sunet care-ți gâdilă în mod plăcut auzul, tot acolo ești: asculți în neștire, ca posedat, înveți versuri, cânți odată cu artiștii, lălăi ca disperatul, murmuri în gând, ca atins de-o vrajă. Ești tânăr, ăsta-i șpilul. Te simți puternic, deasupra tuturor. Înțelegi lucruri. Muzica te urcă pe munți de entuziasm.
Dar.
Dar.
Totuși, liniștea.
Fata asta nu e diferită. Toți suntem așa.
Ați remarcat cât zgomot ne înconjoară? Cât zgomot facem? Ce stânjenițo-fermecați suntem când nimerim în natură, unde nu e nici țipenie de om? (Ha, ha, ce expresie. Țipenie de om. Uite că nu mă gândisem că om e echivalent cu țipenia :))
De stânjeniți ce suntem, ne repezim să umplem urgent liniștea aia, o omorâm cu muzica mereu prezentă la noi, iar dacă prin absurd am uitat-o și s-a defectat toate sursele, avem calea umplerii cu vorbe, multe-multe, cât se poate de multe, preferabil răstite, rățoite, musai la volum maxim, hăhăială și antren. Sunt expertă la asta, e deja deformație profesională. Când se spune REC gata, nu lași gura să stea. Verzi, uscate, albastre, roșii, galbene și uscate, dai drumul șuvoiului, până auzi STOP. Apoi, alături de echipă, le mai rărești, mai lași să țâșnească păreri, glume, idei de țesut, revizuit, mai ai adrenalină în vene, dar din ce în ce mai puțin, că gata, ai terminat treaba. Și apoi toți tac. Pleacă în calea lor. Și taci și tu, că a dispărut imperativul.
Și taci, ca să-ți auzi gândurile. Ele vin greu, și când dau să vină, pui căștile. Și auzi muzica. Verde sau uscată. Gândurile altora. Ia te uită, ce bine le zice, exact așa gândesc și eu. Când te-ai ascultat, să știi ce gândești? Sau evadezi în telefon. Suni, să vorbești, să ți se vorbească, să nu se oprească șuvoiul, să nu cumva să auzi liniștea, că, nu-i așa, e oribilă. Nu lăsăm nici un pic de spațiu gândului propriu. Sau non-gândului. Să nu rămânem ân urmă, să nu fim eliminați din sistem, să fim actuali și atractivi Doar că apoi dăm bani grei să învățăm meditația. Adică liniștea..
Priviți pe stradă. Bunicuțe care-și plimbă nepoții cu căruciorul, înroșesc telefonul. Oameni care merg alene sau grăbiți, călătorind, cu fire în urechi, se află în altă parte decât pot fi observați. Mame, tați, bone în parc, cu ochii pe copii, dar cu urechea preluată de altcineva, afaceriști la cocktailuri, la restaurante și în mașini, umplu mereu liniștea cu gem de vorbe. Sau cu dulceață. E parcă o conspirație pentru a nu lăsa liniștea simplă. Liniștea nu trebuie să stea liniștită.
Priviți în autobuz. În magazin. În lift. În tren. În scara blocului. La piață. Acoperim liniștea, cu abnegație, cu frenezie. E o muncă neobosită pentru a o înlătura temeinic. Muzică, podcasturi, discuții cu apropiații. Nici o clipă dedicată ei. Nici când ne spălăm pe dinți. E televizorul dat tare, să nu pierdem știrea despre aglomerația de pe Autostrada Soarelui.
Ne e frică de liniște. Dar de ce o considerăm un dușman? Nu declarăm că ne-o dorim? Nu ne urează apropiații de ziua noastră liniște sufletească? Ce e cu fuga asta? Cât sântem de dresați? De ce ne e frică de liniște? Nu vrem să înțelegem ceva din noi, în viața asta?
Liniștea ne e aliat. Ne e educator. Ne e mesaj adânc.
Totuși, liniștea.
Totuși.
Dacă am lăsa-o, cu religiozitate, să pătrundă cu adevărat, în viața noastră, zilnic? Câte-un pic, pic, pic/ Până n-o mai rămânea nimic. Poți să te-mbeți și cu liniștea, fără pretenția că se numește meditație. Dacă am cântări când vorbim, ce e necesar cu adevărat de spus? Dacă am scoate, măcar câteva clipe, căștile din urechi? Dacă am înfrunta liniștea??
Eu cred că unii coachi, psihologi și dezvoltatori personali ar mai șoma. Iar noi am descoperi bucuria, fără ajutor din afară.
Totuși, liniștea.
Ssst…
