Pianista Ruxandra Maria Oancea
Pianista Ruxandra Maria Oancea

Licenţiată a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucu­reşti (1996), la clasa maestrului Dan Grigore, Ruxandra Maria Oancea este pe punctul de a obţine Graduate Diploma in Professional Performance la Universitatea McGill din Montréal, cu proiectul “Beethoven Sonatas on Fortepiano”, folosind o replică a forte­piano-ului Anton Walter (1795).

Absolventă a Liceului de Arte din Braşov, Ruxandra a obţi­nut diplome de master atât la Academia de Muzică din Cluj, cât şi la Universitatea McGill, iar anul trecut a încheiat docto­-ratul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Numeroasele diplome menţionate în CV-ul său sunt rezultatul unei bogate activităţi profesionale atât ca interpret, cât şi ca profesor, prin participări la concursuri de interpretare, prin apariţii în concert sau la emisiuni de televiziune.

Preocuparea Ruxandrei Oancea pentru a promova în străinătate muzica clasică românească a făcut ca, în ultimii trei ani, piese de George Enescu, Iacob şi Iuliu Mureşianu sau Carl Flitsch să fie auzite şi apreciate, în interpretarea sa, în cele mai importante săli din Montréal, precum Pollack Hall McGill, Oscar Peterson Hall, Maison Jeunesses Musicales, Théatre Gésu sau Kosa Center.

Gabriel Purcăruş: Ruxandra, sunt încă sub impresia ultimului tău concert de la Oscar Peterson Hall, din Montréal. Îmi aduc aminte că mulţi din cei peste 300 de spectatori prezenţi aveau lacrimi în ochi după ce ai cântat Rapsodia I de George Enescu. 

Ruxandra Oancea: Şi eu am fost, la rândul meu, flatată de reacţia caldă a pu­blicului. De altfel, m-a preocupat dintotdeauna să includ în evenimentele mele concertistice muzică clasică românească, de pildă lucrări de Iacob şi Iuliu Mureşianu, Sigismund Toduţă, Carl Filtsch, dar mai ales George Enescu.

Pe 26 ianuarie 2013 vei susţine un nou recital, de data aceasta la fortepiano. Cum ai ajuns să cânţi la acest instrument?

Am descoperit fortepiano-ul aici, în Montréal, în timpul studiilor de masterat. Începusem deja doctoratul în muzică la Bucureşti, la Universitatea Naţională de Muzică, după ce am obţinut licenţa în interpretare la clasa maestrului Dan Grigore, şi m-a interesat să iau contact şi cu şcoala de pian anglo-saxonă. Aşa am ajuns să  des­copăr curentul muzicologic Historical Performance – adică interpretarea muzicii vechilor maeştri pe replici ale instrumen­telor originale. Nu mai cântasem pe o astfel de claviatură. După încheierea masterului, în 2012, mi s-a oferit ocazia să lucrez la un proiect care îmi permite să studiez sonatele timpurii ale lui Beethoven, sub îndrumarea profesorului Tom Beghin, folosind o replică a fortepiano-ului Anton Walter (1795). Acest tip de fortepiano se bucura, în timpul lui Bethoveen, de acelaşi prestigiu pe care îl are astăzi un pian Steinway.

CITEȘTE ȘI:  Magda Popeanu, bilanț după doi ani de mandat: „Sunt foarte, foarte mândră. Am luat acest oraș și am făcut o mișcare la 180 de grade”

Care sunt diferenţele dintre forte­piano şi pianul modern?

Cea mai importantă diferenţă pe care un ascultător o poate sesiza este sunetul însuşi. În urma atacului claviaturii, sunetul fortepiano-ului nu reverberează precum sunetul pianului modern, ci se stinge imediat. Acest efect vine din construcţie. Fortepiano-ul este din lemn, mecanismul este vienez, adică o claviatură foarte sensibilă la atac, rezultând într-un control al sunetului mult mai dificil de obţinut, corzile nu sunt încrucişate – ceea ce face audibilă diferenţa dintre timbrurile regis­trelor grav, mediu, acut – iar pedalele sunt acţionate de genunchi. Mai mult, între cele două nuanţe opuse, piano şi forte, nu este o diferenţă foarte mare la redare, valoarea intensităţilor depinzând de măiestria cu care interpretul reuşeşte să construiască, respectiv de fineţea cu care gradează acest spectru dinamic.

Să înţeleg că nu este acelaşi lucru să asculţi o sonată de Beethoven cântată la pianul modern cu a o asculta la fortepiano?

Exact. Nu este acelaşi lucru nici să cânţi, nici să asculţi. Beethoven a fost inspirat în compoziţiile sale de efectele sonore specifice acestui instrument, efecte care nu pot fi produse la pianul modern. De altfel, acest tip de fortepiano a fost preferat de el înainte de 1803, pe motiv că îi permitea, într-adevăr, “să creeze propriul lui ton”.

La rândul meu, după un an de specializare, consider că este esenţial ca aceste sonate să fie ascultate şi pe acest instrument, live, în sala de concert, şi încurajez amatorii de muzică să nu rateze ocaziile de acest gen, fiindcă sunt rare, în special din cauza costului foarte ridicat al instrumentului.

Aşadar, accesul la un asemenea tip de recital este destul de limitat…

Da, şi din acest motiv mă simt chiar datoare într-un fel şi mi-ar plăcea foarte mult să pot realiza un turneu de recitaluri-conferinţe şi în România, unde nu există deloc acest instrument. Este un proiect care ar merita toate eforturile, iar eu aş fi foarte bucuroasă să împărtăşesc cunoştinţe practice despre calităţile fortepiano-ului şi tehnica interpretativă.

CITEȘTE ȘI:  Lumea în culori tari - Interviu cu jurnalistul si criticul de artă Andrei Seleanu

Cred că ar avea succes, mai ales că România are multe locuri (săli de castele) cu un climat intim şi sofisticat, potrivite acestui instrument. Apropo, cu riscul de a apela la clişee, aş vrea să te întreb care consideri că a fost cel mai mare succes al tău de până acum?

La fiecare apariţie pe scenă sunt interesată de un singur lucru: să transmit o impresie, un mesaj, o stare pe care intuiesc că a dorit-o compozitorul şi, cu puţin noroc, să o recreez în aşa fel încât ea să rezoneze cât mai mult în sensibilitatea auditorului. Din acest motiv, nu găsesc un criteriu pe baza căruia să îmi pot ierarhiza succesele; nu îmi măsor succesul în număr de spectatori sau în critici favorabile de presă, sau în importanţa sălii unde cânt. Fiecare persoană care a decis să ajungă în sala în care cânt se bucură de respectul meu şi tratez toate apariţiile cu maximă seriozitate. Resimt succesul ca fiind folosirea propriului meu potenţial, nu îl bazez niciodată pe condiţii exterioare.

Dar cea mai mare dezamăgire legată de muzică? 

Mă doare să observ că, din păcate, persistă, şi nu numai în muzică, o pră­pastie între interesul pentru succesul financiar sau de public şi valoarea artistică reală. Nu toţi artiştii de valoare au presă bună şi nici succes material. Şi invers. Şi din păcate, promovarea falselor valori aduce, cu timpul, schimbarea gusturilor publicului. E îngrijorător.

Mă simt privilegiat că pot fi prezent la acest recital, din 26 ianuarie, unde observ pe program că vei interpreta una dintre sonatele mele preferate, The Tempest.

Te invit cu drag şi te aştept apoi să îmi spui atât ce ţi-a plăcut, cât mai ales ce nu ţi-a plăcut. Mai ales dacă ai ascultat această sonată numai la pianul modern.

Ad