La famiglia

Vasile si-a gasit, in sfarsit, de lucru («sous la table») la un italian, proprietar al unei afaceri «de familie», respectiv al unui depozit en-gros de textile. Omul avea nevoie de un ajutor la aranjarea depozitului. Munca de vreo trei saptamani, 9 ore pe zi (10 ore, din care se scade pauza de pranz), cu 10 dolari pe ora. Fusese vorba, la inceput, numai de 9 dolari pe ora, dar italianul a vazut, dupa prima zi, ca romanul nu se fereste de munca, nu trage de timp si este destul de vanjos pentru a face fata muncii fizice grele, asa ca a majorat la 10 dolari pe ora salariul oferit.
«Practic, am rearanjat marfa din depozitul italianului, pentru ca in ultima perioada o depozitase haotic si nu mai avea spatiu pentru noile transporturi care veneau zilnic. Munca mea presupunea ridicarea, transportarea si aranjarea cutiilor, unele mari si grele, pe rafturile si platformele depozitului. Nu de putine ori trebuia sa urc aceste cutii pe scara, la inaltimi mari, pentru a le depozita pe rafturile superioare ale depozitului. De altfel, italianul m-a intrebat de la inceput daca nu am rau de inaltime. Faptul ca am facut in tinerete alpinism a reprezentat, cred, un avantaj in acest context», spune Vasile.
El povesteste ca a avut ocazia sa vada ce inseamna «o afacere de familie» la italieni. Practic, in afara lui, ceilalti cinci angajati ai companiei erau rude intre ei (sotia patronului, fiica si ginerele acestuia, plus alte doua rude prin alianta). Pauzele de pranz insemnau adevarate «mese de familie», cum pana atunci Vasile nu mai vazuse decat in filmele italiene : «Sotia patronului punea tacamurile cu mai bine de o jumatate de ora inainte de 12:00. Atunci veneau toti la masa, dar nu incepeau sa manance pana nu aparea “seful”. El avea locul asi-gurat in capul mesei si era primul care se servea din bucate. Exact ca-n filme. Eu am vrut sa mananc in depozit, dar m-au chemat langa ei, la masa familiei. Mancam din ce imi luasem in pachet, nu din bucatele lor, dar a fost o experienta inedita sa mananc alaturi de ei».
Vasile a calculat ca, in cele trei saptamani de lucru la italian, a castigat aproape 1.500 de dolari canadieni, bani din care, daca ar fi fost sa lucreze «oficial», ar fi platit un impozit de cateva sute de dolari… De altfel, dupa perioada celor trei saptamani lucrate «la negru», italianul s-a oferit sa-l angajeze definitiv, cu forme legale. Prea putin atras insa de o «cariera» bazata pe munca fizica, Vasile a renuntat la aceasta oferta, aducandu-si aminte ca este, totusi, posesor al unei diplome de invatamant superior.