«Exoticul» obicei al quebechezilor de a se muta la data fixa (obicei, pare-se, unic in lume) a facut, in timp, obiectul a numeroase documentare si reportaje produse de echipe locale sau straine. In urma cu cativa ani, un reporter (Charles Grandmont) nota pentru Reuters: «Spre deosebire de locuitorii marilor orase ca Parisul sau New-York-ul, montrealezii sunt animati de o forma de nomadism care ii impinge sa-si schimbe mereu locuinta, uneori chiar in fiecare an. Si, printr-o turnura inexplicabila a istoriei, acesti nomazi moderni au adoptat data de 1 iulie ca data-fetis a mutarilor».
Multi jurnalisti s-au chinuit sa lamureasca originea acestui fenomen, dar s-au izbit de nenumarate explicatii – unele fanteziste, altele argumentate, dar mai toate discrepante. O echipa de documentaristi de la BBC «concluziona», de altfel, ca toate aceste povesti sunt «neconcludente».
Mai intai, toata lumea pare sa se inteleaga asupra faptului ca, pana prin anii ’70, quebechezii se mutau din case la 1 mai. O varianta care circula frecvent vorbeste de o veche traditie a scotienilor (pe care ei ar fi pastrat-o la venirea pe aceste meleaguri), conform careia acestia si-ar fi reinnoit anual toate contractele locative la data de 1 mai.
Alte cercetari spun ca obiceiul ar fi fost impus, in 1866, de primul Cod civil, care prevedea aceasta data ca termen pentru contractele de inchiriere. Cum Codul civil fusese redactat in baza celui francez, s-a dedus ca si data ar fi venit tot din Franta. In sprijinul acestei ipoteze exista cateva documente, datand de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Dar ce ne facem cu cei care afirma ca de fapt Biserica ar fi ales termenul de 1 mai, spunandu-le proprietarilor ca nu e crestineste sa-si evacueze chiriasii, fie ei si rau-platnici, pe timpul iernii? Si drept e, pe de o parte, ca vremea rece tine aici pana spre sfarsitul lui aprilie si, pe de alta, ca Biserica a avut pana nu demult un rol foarte important in Québec.
Chiar daca n-am lamurit prima parte, sa vedem si care ar fi explicatiile trecerii de la 1 mai la 1 iulie. In 1974, o initiativa atribuita premierului Robert Bourassa recomanda oamenilor sa renunte la mutarile de 1 mai si sa astepte pana la 1 iulie, pentru a evita schimbarile in timpul anului scolar. Astfel, se micsora numarul transferurilor de la o scoala la alta, ele avand efecte negative atat asupra copiilor, cat si asupra parintilor si chiar asupra administratiei scolilor.
Apoi, cine nu a auzit de varianta ca alegerea zilei nationale a Canadei ca «data a mutarilor» ar fi venit din spiritul de fronda al quebechezilor suveranisti, care voiau sa se asigure astfel ca in provincia francofona aceasta zi (reglementar libera) nu va fi sarbatorita ca simbol al federalismului? In acest caz, implicarea lui Robert Bourassa devine indoielnica, intrucat el avea pe scena politica rol de federalist (mai tarziu, in 1980, la Referendumul pentru Suveranitatea Québecului, avea chiar sa militeze impotriva separarii).
Si iarasi nu putem trage nici o concluzie, astfel ca ne vom limita la a spune ca, intr-adevar, in 1974 a intrat in vigoare o modificare a Codului civil care abolea termenul fixat anterior la 1 mai si lasa la latitudinea contractantilor fixarea datei de reinnoire a acordurilor de inchiriere. Cum de s-a ajuns, aproape unanim, la 1 iulie? Pai tocmai aceasta era intrebarea pe care ne-am pus-o de la inceput.
Mai bine sa expediem deci intrebarea inapoi, in categoria «misterelor», si sa mai adaugam doar ca, anul trecut, a fost lansat in cinematografele quebecheze un film avand ca tema tocmai celebra zi a mutarilor: Premier juillet – Le film. E vorba de trei «scenarii» ale mutarii de 1 iulie, un fel de rasu’-plansu’ autohton, cu lucruri aruncate pe fereastra de proprietar si cu o caraghioasa canapea portocalie plimbata de colo-colo. Nu intamplator filmul a fost plasat in categoria «comedii dramatice». Rasu’-plansu’, adica exact esenta Zilei mutarilor.
Premier juillet – Le film.
Productie: Canada, 2004;
realizator: Philippe Gagnon;
cu: Martin Laroche, Sabine Karsenti,
Geneviève Rioux, Antoine Durand.
