Côte Saint-Luc
Pana spre anii 1700, teritoriul de astazi al Côte St-Luc era acoperit de paduri reputate pentru vanatul bogat. La inceputul secolului al XVIII-lea, incepe defrisarea si, odata cu ea, perioada agricola a zonei. Pana la 1903, cand se formeaza orasul, ocupatiile de baza ale locuitorilor erau agricultura si cresterea animalelor. A urmat o perioada de intensa dezvoltare, iar astazi sectorul este esentialmente rezidential.
Aproximativ jumatate dintre locuitorii zonei sunt proprietari, iar procentul de imigranti se apropie de 40 la suta. Acasa, peste 75 % dintre rezidentii zonei vorbesc limba engleza, in timp ce numai 10% sunt vorbitori de franceza. La recensamantul din 2001, aproximativ 62% dintre locuitori se declarau de etnie evreiasca, urmati la foarte mare distanta de italieni, cu 5% si de canadieni, cu numai 4%. Printre tarile de provenienta ale noilor imigranti, pe primele locuri se afla Rusia, Romania si Filipine.
Outremont
La sfarsitul secolului al XVII-lea, cativa colonialisti concesioneaza terenuri in zona de nord-est a Muntelui Royal si incep sa le defriseze. Pentru ca se afla de cealalta parte a muntelui, teritoriul va primi numele Outre mont. Dezvoltarea sa va incepe cu adevarat doua secole mai tarziu, odata cu stabilirea in zona a unor bogati comercianti si oameni de afaceri. In 1875 este creat satul Outre-Mont, care obtine, in 1985, statutul de oras. O eroare de ortografie – survenita in cursul primelor sedinte de consiliu din 1985 – schimba numele orasului in Outremont.
Spre sfarsitul secolului, populatia vorbitoare de limba engleza se retrage spre celalalt versant al muntelui, pentru a se stabili in noul cartier Westmount. Constructia de locuinte cunoaste un mare avant si, in preajma Primului Razboi Mondial, cartierul devine locul preferat de burghezia canadiano-franceza. Astazi, mai mult de un sfert dintre locuitorii cartierului sunt de alta origine decat canadiano-franceza, un aport considerabil avandu-l populatia evreiasca. O mare parte dintre locuitorii acestei zone de elita au profesii liberale sau sunt oameni de afaceri prosperi.
Côte-des-Neiges
In 1998, cartierul Côte-des-Neiges sarbatorea implinirea a 300 de ani. Istoria sa incepe in secolul al XVII-lea, perioada in care amerindienii strabateau actuala artera principala a cartierului – traseu important pentru comertul cu blanuri. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, el era cunoscut sub numele de Satul tabacarilor, insa in perioada urmatoare agricultura va deveni preocuparea principala a locuitorilor sai. Calugarii din cadrul ordinului Sainte-Croix se stabilesc aici si fondeaza colegiul Notre-Dame si Oratoriul Saint-Joseph. In 1894, satul este divizat in doua municipalitati, care vor fi apoi integrate orasului Montréal. In 1920 incepe procesul de urbanizare. Se construieste noul sediu pentru Université de Montréal si acest lucru va avea un mare impact in dezvoltarea cartierului.
Spre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial fenomenul imigratiei se intensifica, iar Côte-des-Neiges pare a fi un loc preferat de cei nou-veniti. Actualmente, 44% din populatia cartierului este formata din imigranti: aici se afla 80 de comunitati culturale si sunt vorbite 110 limbi. Côte-des-Neiges este numit si «Bronx-ul Montréalului», pentru ca o anumita parte a populatiei sale este atinsa de saracie, scolile sunt suprapopulate si in anumite zone cladirile sunt vechi si neingrijite. Cartierul contine insa una dintre atractiile turistice ale orasului: Hipodromul. Construit la inceputul secolului XX, acesta este singurul loc din lume care ofera curse de cai in realitate virtuala.
Centre-ville
Situat intre orasul vechi si culmea muntelui, Centre-ville a fost multa vreme divizat in doua sectoare: rezidential si comercial. Dezvoltarea sa incepe in secolul al XIX-lea, odata cu stabilirea in zona a reprezentantilor burgheziei anglofone si a imigrantilor scotieni. In 1821 este fondata Universitatea McGill – prima universitate anglofona din Canada – purtand numele unui om de afaceri scotian, James McGill, care a avut o contributie importanta la concretizarea acestui proiect. Eleganta constructiilor si bogatia locuitorilor lui ii aduc cartierului numele de «Mille carré doré».
La inceputul secolului trecut, multe intreprinderi isi instaleaza sediul in Centre-ville, devenind un pericol pentru cartierul rezidential. Principala artera comerciala a orasului – strada Sainte-Catherine – gazduieste sedii de banci si de mari magazine (intre care Morgan, viitorul La Baie). Tot acum incepe construirea de zgarie-nori. Criza economica din anii ’30 si razboiul reprezinta momente de stagnare, insa indata dupa aceea cartierul isi continua evolutia. Incepe punerea in practica a unui obiectiv ambitios: construirea metroului si a orasului subteran. Cu cele peste o mie de magazine ale sale, strada Sainte-Catherine este astazi cea mai mare artera comerciala a provinciei.
Vieux-Montréal
Vieux-Montréal – locul unde s-au stabilit primii colonialisi, unde au fost construite prima capela, primul spital si prima scoala – a fost declarat in 1964 «arondisment istoric» al orasului Montréal.
In 1611, Samuel de Champlain stabilea aici primul loc de popas in comertul cu blanuri. In 1642, misionarii Paul Chomedey si Jeanne Mance fondeaza Ville-Marie, pe locul unde se afla acum muzeul Pointe-à-Callière. Cincisprezece ani mai tarziu, sosirea Sulpicienilor schimba fata cartierului. In 1683 incepe construirea seminarului Saint-Sulpice, cel mai vechi edificiu din Montréal. Cei aproximativ 600 de locuitori ai cartierului vor fi in continuare supusi atacurilor indienilor Iroquois, iar dupa incheierea pacii cu acestia (in 1701), ei vor fi supusi asaltului armatei brita-nice. Zona este inconjurata de palisade si fortificatii din piatra, care vor fi demolate la inceputul secolului al XIX-lea, pentru a facilita integrarea cartierului in oras.
Arhitectura din Vieux-Montréal reflecta mai multe epoci, chiar daca buna parte din vechile cladiri au pierit in incendii. Procesul de restaurare a cartierului a inceput in 1967, odata cu pregatirile pentru Expozitia universala. Astazi, el este o zona turistica importanta, cu Castelul Ramezay, bazilica Notre-Dame, Place d’Armes si numerosele muzee si galerii de arta pe care le gazduieste.
Rosemont-Petite-Patrie
In 1870, in aceasta zona locuiau aproximativ 50 de familii, ai caror membri cultivau pamantul sau lucrau in carierele de piatra. Satul – care se numea Côte-de-la-Visitation – va fi divizat in doua parti: partea de vest va fi anexata orasului De Lorimier, in vreme ce restul va dveni satul Petite-Côte.
Compania de cale ferata Canadian Pacific va juca un rol important in istoria Rosemont-ului. Intre 1882 si 1892, compania cumpara pamanturi in zona de sud a satului. Compania Rosemount Land a fost denumita astfel de unul dintre actionari, in onoarea mamei sale, Rose. In 1905, compania fondeaza satul Rosemont care va fi in acelasi an anexat la Montréal.
La inceputul secolului trecut, un mare numar de imigranti italieni se stabilesc in acest cartier al orasului. Uzinele Angus ofera numeroase locuri de munca pana in perioada de dupa al Doilea Razboi Mondial, cand activitatea lor se diminueaza, pentru a inceta definitiv in 1992 (o parte a uzinelor va fi transformata in locuinte sociale, alta parte va deveni parc industrial).
Petite-Patrie a fost creat la inceputul anilor 1980, din «fasii» luate de la Rosemont, Villeray, Mille-End si Parc-Extension. Numele se datoreaza teleromanului autobiografic La Petite patrie, in care scriitorul Claude Jasmin isi povesteste tineretea in cartierul Villeray.
Rosemont-Petite Patrie este una dintre cele mai populate zone ale Montréalului, iar majoritatea persoanelor vorbesc aici limba franceza. Jumatate dintre locuitori se declara de origine canadiana.
Saint-Henri
Cine a citit romanul publicat de Gabrielle Roy in 1945, Bonheur d’occasion, stie despre ce este vorba: un cartier muncitoresc, puternic industrializat, in care viata nu este deloc usoara. Istoria cartierului Saint-Henri incepe insa cu doua secole inainte, cand – sub numele Tanneries du coteau Saint-Pierre – el este o zona locuita in principal de tabacari. In 1820 se construieste aici prima capela, aflata sub protectia Sfantului Henri – de unde numele de mai tarziu al satului. Inaugurarea canalului Lachine (1825) si construirea caii feroviare au drept consecinta aparitia a zeci de uzine, locul devenind in scurt timp un centru industrial. In 1874, Saint-Henri capata statutul de oras, iar in 1905 este anexat la Montréal.
La sfarsitul secolului al XIX-lea, numarul mare de locuitori impune dezvoltarea serviciilor, insa munca in uzina este grea, saracia e mare si somajul afecteaza numeroase familii. In 1970, canalul Lachine se inchide pentru navigatie, ceea ce face ca multe dintre intreprinderi sa-si inchida portile (canalul va fi redeschis, in 2002, insa numai pentru navigatia de agrement). Treptat, oamenii parasesc cartierul, care devine unul dintre sectoarele cele mai defavorizate ale Montréalului. Saint-Henri are insa si motive de mandrie: el este unul dintre locurile predilecte ale artistilor si artizanilor (printre altele, este locul de bastina al celebrului pianist de jazz Oscar Peterson).
Quartier latin
Numele este «imprumutat» de la celebrul Quartier latin din Paris, aflat in vecinatatea Sorbonei. La inceputul secolului al XIX-lea, strada Saint-Denis era un modest drum de tara; mai tarziu, ea a devenit principala artera a cartierului si locul preferat de burghezia francofona din oras. In 1823, pe locul unde in prezent se afla UQÀM, a fost construita catedrala Saint-Jacques. In 1852, cel mai mare incendiu din istoria Montréalului se declanseaza aici si distruge mai bine de jumatate din casele cartierului. Locul fostei catedrale este luat de o biserica avand acelasi nume. Université Laval à Montréal isi deschide portile, din dorinta clerului de a contracara popularitatea universitatii anglofone McGill. Prezenta ei constituie un factor important de dezvoltare a cartierului, care va deveni un centru al vietii culturale si artistice a orasului. In 1920, aceasta isi va schimba numele in Université de Montréal si, in 1943, isi va inaugura noul campus in cartierul Côte-des-Neiges..
Situatia cartierului se schimbase deja in perioada Primului Razboi Mondial, cand elita francofona il paraseste pentru a se stabili in Outremont. Université du Québec à Montréal – inaugurata in 1969 – reprezinta o renastere economica. Cu toate acestea, viata de noapte agitata si prezenta numeroaselor grupuri «marginale» au determinat pe multi dintre locuitorii cartierului sa-l paraseasca, alegand zone mai linistite, cum este Plateau Mont – Royal.
Plateau Mont-Royal
La inceputul secolului al XIX-lea, Platoul Mont-Royal era o zona rurala, locuita doar de cateva familii. Prelungirea caii ferate va avea drept consecinta infiintarea unor intreprinderi si, drept urmare, dezvoltarea cartierului. Pe locul unde odinioara se afla ferma Logan (ce avea sa devina mai tarziu baza militara britanica) se afla acum parcul Lafontaine, denumit astfel in onoarea unui fost prim-ministru al tarii. Zona Platoului se intinde pana la munte – in vest – si intre strada Sherbrooke si calea ferata a companiei Canadian Pacific – in nord si est.
Platoul Mont-Royal este primul mare cartier rezidential din oras. La inceputul secolului XX, cetatenii mai instariti locuiau in cladiri impunatoare, pe strazile Saint-Hubert, Saint-Denis, Saint-Joseph si Lorimier. Criza economica din anii ’30 a afectat si Platoul, care a avut de suferit de pe urma unor incendii si demolari. In anii urmatori, cartierul si-a recapatat buna reputatie, ceea ce a atras atentia speculantilor imobiliari. Consecintele asupra pretului locuintelor au fost imediate: putini sunt cei care isi pot permite astazi sa inchirieze un apartament confortabil in inima Platoului Mont-Royal.
Cei mai multi locuitori ai Platoului sunt francofoni. Imigrantii reprezinta 20% din totalul rezidentilor zonei, iar dintre acestia cei mai multi, procentual, sunt francezii, urmati de portughezi si de chinezi.
St-Michel
Pana in 1968, dezvoltarea zonei Saint-Michel a fost marcata de exploatarea celor doua cariere – Francon si Miron – si de lipsa unei planificari urbane, care a avut consecinte negative asupra calitatii mediului. In anii din urma, s-a lucrat la remedierea acestei situatii, astfel ca zona este in curs de redresare. Contribuie la aceasta si instalarea recenta a Cirque du Soleil si a Cetatii Artelor circului, ca si alte proiecte de revitalizare.
Devenit astazi cartier familial, St-Michel gazduieste o populatie relativ tanara, majoritar francofona. Zona este, de asemenea, deschisa imigrantilor, care au aici o pondere de peste 40% (tarile din care provin cei mai multi sunt Haiti, Italia si Grecia). Majoritatea rezidentilor locuiesc in apartamente inchiriate.
Westmount
Casa Hurtubise este unul din ultimile vestigii ramase din secolul al XVII-lea, cand pe teritoriul actualului cartier Westmount fusese construit un fort de catre Sulpicieni. In acea perioada, Westmount era numit «Micul Munte» – prin raportare la vecinul sau, Mont Royal. Locuitorii lui au preocupari diferite: colonistii francofoni cultiva pamantul, in vreme ce anglofonii prefera activitatile comerciale. Satul poarta mai intai numele Notre-Dame-de-Grâce, care se va schimba in 1879 in Côte-Saint-Antoine. In 1890, el are 2000 de locuitori si este ridicat la rangul de oras. Patru ani mai tarziu, primeste numele Westmount, care se potriveste mai bine unui oras cu populatie majoritar anglofona. Aici este inaugurata, in 1899, prima biblioteca publica din Québec. Incepand din perioada interbelica, Westmount este locul ales de burghezia anglofona pentru a-si construi case de vacanta si cei mai buni arhitecti din tara sunt adusi pentru a le realiza. El devine un oras al luxului si cladirilor somptuoase.
Anii ‘60-’70 sunt marcati de puternice framantari politice, iar orasul anglofon este una din tintele predilecte ale Frontului de Eliberare a Québecului. La 24 mai 1963 – zi cunoscuta sub numele de «Vinerea neagra» – mai multe bombe sunt depuse in cutiile postale din oras.
In 2001, Westmount pierde batalia juridica dusa pana la Curtea Suprema si se vede nevoit sa devina un arondisment al Montréalului. In 2004 insa, votul referendar duce la defuzionare.
In prezent, peste 60% dintre locuitorii zonei au engleza ca limba materna, in vreme ce numai aproximativ 20% sunt francofoni, procentul imigrantilor fiind de 18%.
LaSalle
Zona, astazi literalmente inconjurata de apa, poarta numele exploratorului Robert René Cavelier de LaSalle. Orasul s-a nascut in 1912, iar din 1920 au inceput sa se instaleze in regiune o serie de industrii, creandu-se aici mai ales un pol agro-alimentar. Cu timpul, au aparut cartiere rezidentiale linistite si importante spatii comerciale.
Aproape jumatate din populatia arondismentului are ca limba materna franceza. Ponderea imigrantilor (25%) se apropie de media metropolei (28%), iar tarile din care au venit cei mai multi sunt Italia, India si Polonia.
Lachine
La sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului trecut, zona in care se afla astazi arondismentul Lachine era un punct strategic in comertul cu blanuri. Apropierea de fluviul St-Laurent si, mai tarziu, de canalul Lachine, a stimulat dezvoltarea activitatilor comerciale in zona si, ca urmare, cresterea populatiei. Mai tarziu, apropierea de aeroportul Dorval a contribuit decisiv la evolutia industriei in zona. Populatia este astazi majoritar francofona, iar numarul imigrantilor este foarte scazut. Pe primele locuri printre tarile de provenienta a imigtantilor se afla Italia, India si Marea Britanie.
Saint-Laurent
Dupa numele Fluviului Saint Laurent, Sulpicienii au dat numele de Saint-Laurent drumului de tara care strabatea insula de la est la vest, trecand cam pe unde merge azi autostrada Métropolitaine. In 1702, se naste si Parohia Saint-Laurent, in 1845 apare satul, iar in 1893 este incorporat orasul Saint-Laurent. In decursul secolului trecut, populatia a crescut rapid, datorita proximitatii centrelor de dezvoltare urbane si a introducerii mijloacelor de transport in comun.
Teritoriul relativ plat al zonei St-Laurent a atras aici, inca de prin anii ’20, pe impatimitii de aviatie, la aeroportul Cartierville. Inca dinaintea celui de-al doilea Razboi Mondial, dar mai ales in timpul lui, aici se dezvolta intens constructia de aeronave, samburele industriei aero-spatiale care va deveni mai tarziu mandria orasului.
In ultimii ani, cresterea populatiei in aceasta zona a fost una dintre cele mai mari din aria metropolitana, apropiata de cea inregistrata in West Island. S-a construit si renovat mult, iar ultima realizare este perimetrul Bois Franc, o interesanta si moderna zona rezidentiala. Astazi, in St-Laurent, jumatate din populatie nu vorbeste acasa nici una dintre cele doua limbi oficiale. Araba este vorbita de 13% locuitori, iar tarile de origine ale celor mai multi imigranti din zona sunt Libanul, Egiptul si Marocul.
Centre-Sud
Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, cei care nu au posibilitatea de a locui in interiorul fortificatiilor se retrag in suburbii. La est, in apropierea fluviului Saint-Laurent si a instalatiilor portuare se afla suburbia Québec, careia i se mai spune Sainte-Marie sau, mai tarziu, «faubourg à M’lasse», din pricina butoaielor cu melasa care se descarca zilnic in port. Instalarea fabricii de bere Molson in zona constituie un important factor de dezvoltare economica. Alte uzine si fabrici ii urmeaza exemplul, data fiind buna situare a cartierului – din punct de vedere al transportului feroviar si maritim. In 1852, un incendiu violent distruge multe dintre locuinte, care nu vor mai fi refacute, dar vor fi inlocuite cu sedii de intreprinderi. La inceputul secolului trecut, Sainte-Marie este un cartier industrial si muncitoresc.
In 1967, in Centre-Sud se instaleaza comunitatea de homosexuali din oras formand, intre strazile Saint-Hubert si Papineau, «Le Village gai». Chiar daca destul de infloritor din punct de vedere economic, Centre-Sud se confrunta in prezent cu probleme legate de prostitutie si trafic de droguri.
Hochelaga-Maisonneuve
In 1870, Hochelaga este un sat cu asezare strategica: intre Hochelaga si Insula Sainte-Hélène se afla curentul Sainte-Marie, care face adesea ca accesul navelor sa fie dificil. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, satul cunoaste o perioada de mare avant economic, ceea ce ii aduce, in 1883, statutul de oras. Pentru ca asigurarea serviciilor publice este prea costisitoare, Hochelaga va fi anexat la Montréal in acelasi an (el este, de altfel, primul oras «asi-milat» de metropola).
Desi oficial aprobat, proiectul de anexare se izbeste de refuzul categoric al catorva influenti oameni de afaceri si politicieni. Ei obtin ca o parte din terenuri sa ramana in afara; noua municipalitate se va numi Maisonneuve. Dezvoltarea sa economica privilegiaza cateva sectoare: textilele, metalurgia, alimentatia, tutunul si fabricarea mobilei. Razboiul pune capat bunei situatii economice. Plin de datorii pe care nu mai este in masura sa le plateasca, orasul Maisonneuve este nevoit sa accepte in 1918 anexarea la Montréal.
In momentul de fata, numai 1 din 10 rezidenti ai cartierului este de alta origine etnica decat canadiana. De altfel, zona are cea mai mica proportie de imigranti din intreaga metropola, alaturi de Lachine. Peste 80% dintre locuitori sunt vorbitori nativi de limba franceza.
Saint-Léonard
In 1721 este atestata pentru prima data existenta unui loc cu numele de Côte Saint-Léonard in locul unde, cu mai bine de un secol mai tarziu, se va infiinta Parohia Saint-Léonard de Port-Maurice. In 1915, ia nastere aici orasul Saint-Léonard de Port-Maurice, care avea la vremea aceea 674 de locuitori.
Saint Léonard este o zona predilecta a italienilor (33% dintre rezidenti vorbesc acasa italiana). In 1968, a avut loc aici chiar o confruntare intre comunitatea italieneasca si cea francofona, cunoscuta sub numele de «criza din St-Léonard». Constienti de preferinta imigrantilor din zona pentru limba engleza, dar si de scaderea natalitatii in randul populatiei francofone, oficialii Comisiei scolare de aici au adoptat, la 27 iunie 1968, o rezolutie care facea obligatorie inscrierea copiilor imigrantilor la scoli in limba franceza. Italienii au decis atunci sa boicoteze anul scolar, fiind sprijiniti in actiunea lor si de anglofoni, iar criza a continuat pe parcursul anului urmator. Acestea se petreceau cu aproape 10 ani inainte de introducerea legii 101, careia ne supunem astazi cu totii si care prevede scolarizarea in limba franceza a copiilor imigrantilor si a canadienilor francofoni.
Anjou
Anul viitor, Anjou va implini 50 de ani de existenta urbana. «Frate» cu St-Léonard (provenind de pe teritoriul aceleiasi parohii, St-Léonard-de-Port-Maurice), Anjou devine, la jumatatea secolului trecut, din comunitate de fermieri un orasel cu parc industrial, suprafete comerciale, zone de agrement si o populatie in crestere vertiginoasa. In ultimii 10 ani insa, ritmul de dezvoltare a incetinit foarte mult.
Mai bine de trei sferturi din populatia zonei are ca limba materna franceza, iar unul din cinci rezidenti este imigrant. In ultimii ani, cei mai multi imigranti care s-au stabilit aici erau din Algeria, Maroc si Romania.
Laval
François Montmorency de Laval este primul episcop al Noii-Frante si primul proprietar al domeniului situat pe Insula Jésus, pe care il va ceda mai tarziu Seminarului din Québec. La sfarsitul secolului al XVII-lea, Insula incepe sa se dezvolte economic, depasind stadiul de atractie turistica. Urbanizarea ei are loc in secolul XX, perioada in care teritoriul se afla impartit intre 14 municipalitati.
Orasul Laval este creat in 1965, prin fuzionarea a 13 dintre municipalitatile Insulei Jésus si a municipalitatii Insulelor Laval. Astazi, este cel mai important oras al provinciei Québec, dupa Montréal. El are o activitate economica infloritoare, capabila sa furnizeze locuri de munca in diverse domenii. In ultimii ani, un mare accent a fost pus pe constructia de locuinte, datorita faptului ca aici se stabilesc tot mai multi imigranti, atrasi de potentialul economic al zonei.
Rive-Sud
Longueuil: Charles Le Moyne (care se stabileste in 1641 in Noua-Franta si lucreaza pentru iezuiti pana in 1645) a dat numele de Longueuil acestui pamant situat la sud de Saint Laurent, pe care il obtine in 1657. Parohia Saint-Antoine de Longueuil se fragmenteaza in timp, iar municipalitatea formata in jurul ei capata numele Jacques-Cartier. Infiintata in 1855, parohia Longueuil nu mai cuprinde teritoriul vechiului Longueuil.
Longueuil obtine statutul de oras in 1873; in 1961 anexeaza Montréal-Sud, iar mai tarziu va fuziona cu Jacques-Cartier. Pana dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, populatia de aici este principal anglofona; o jumatate de secol mai tarziu, 90% din locuitorii din Longueuil vorbesc, ca limba principala, franceza.
Brossard: Devenit, in 2002, arondisment al orasului Longueuil, Brossard este unul dintre orasele care si-au recastigat autonomia in urma referendumului. Numele localitatii vine de la fondatorul sau, Georges-Henri Brossard, cel care, in 1958, va deveni si primul primar al orasului. Atat in Brossard, cat si in Longueuil si in orasele invecinate, limba predominanta este franceza.
West Island
Majoritatea localitatilor care compun West Island se afla pe teritoriul fostei Parohii Sainte-Geneviève, create in 1741. Statutul de orase a fost castigat la inceputul secolului trecut, cand a inceput si dezvoltarea acestei zone; anii ’70 au adus un avant deosebit, pentru ca, in deceniile urmatoare, ritmul evolutiei sa diminueze. Astazi, zona este predominant rezidentiala si a reinceput sa infloreasca; numarul familiilor tinere este mare, limba de predilectie este engleza, iar veniturile locuitorilor sunt, in general, peste medie.
O parte dintre aceste localitati (ca Pierrefonds, Roxboro, Ile Bizard) sunt astazi arondismente ale orasului Montréal, in timp ce altele (ca Dollard des Ormeaux, Kirkland, Pointe-Claire, Dorval) au defuzionat la referendumul din 2004.
