Preşedintele român a ales să nu meargă la Varşovia. Acolo avea loc o întâlnire între preşedintele american Barack Obama şi omologii săi din Europa Centrala şi Orientală. Traian Băsescu a fost deranjat de faptul că la summit a fost invitat şi reprezentantul Kosovo, “o entitate care nu e recunoscută ca stat de România”, după cum s-a exprimat Valeriu Turcan, purtător de cuvânt al şefului statului român. O zi mai târziu, la postul public de radio, Traian Băsescu a revenit cu o explicaţie: “S-ar fi creat un precedent. Cu acest precedent ne putem trezi că mâine, în stânga mea, e Igor Smirnov, preşedintele autointitulat al Transnistriei”, a spus preşedintele României.
Chiar aşa să fie? Puţin probabil, totuşi. Kosovo este recunoscut de 65 de state. Chiar dacă şeful statului aminteşte că acesta nu e membru al ONU şi că l-au recunoscut “doar” 65 de state, provincia sârbă a fost recunoscută drept stat independent de ţări demo-cratice, printre ele aflându-se Statele Unite şi majoritatea ţărilor europene. În acelaşi timp, Transnistria şi-a proclamat independenţa în urmă cu două decenii, o independenţă care nu i-a fost recunoscută practic de nimeni. Prin urmare, comparaţia dintre cele două “entităţi” e forţată.
Ce pierde România din faptul că Traian Băsescu nu a fost prezent ? Unii observatori spun că relaţia excelentă cu Statele Unite ar putea avea de suferit. Relaţia dintre cele două state nu stă însă într-o cină de două ore, la care participă câteva zeci de persoane. Seriozitatea românească în relaţia cu SUA a fost dovedită de atâtea ori în ultimii zece ani, încât relaţia nu se poate strica atât de uşor. Să ne amintim că, în 2002, România a fost primul stat din lume care a semnat cu SUA un tratat care garanta imunitatea soldaţilor americani în faţa Curţii Penale Internaţionale, ceea ce a provocat furia Uniunii Europene. De asemenea, Bucureştiul a susţinut, în 2003, invazia din Irak, ceea ce l-a făcut pe preşedintele francez Jacques Chirac să susţină că “România a pierdut o bună ocazie de a tăcea”. În Afga-nistan, trupele româneşti sunt numeroase şi sunt prezente pe fronturi dificile. Ce să mai spunem de hotărârea de a găzdui baze militare americane, ba chiar elemente ale scutului antirachetă, în comuna oltenească Deveselu? În sud-estul Europei, Statele Unite au doi aliaţi importanţi: Polonia şi România. Şi nu au niciun interes să se separe de vreunul dintre ei. Relaţia profundă cu Statele Unite nu riscă să fie afectată.
Înseamnă oare că România nu are nimic de pierdut din această absenţă? Lucrurile nu sunt atât de simple. De ani de zile şi sub diferite administraţii, România se mândreşte cu posibila sa poziţie de lider regional, graţie localizării geo-strategice, dimensiunii ţării, densităţii populaţiei etc.
“Suntem a şaptea ţară din UE ca suprafaţă şi număr de locuitori”, auzim pronunţându-se atunci când vreun lider de la Bucureşti vrea să arate cât de importantă e ţara sa. Or, o ţară importantă nu lipseşte de la întâlniri internaţionale. Profită de ele pentru a se promova şi pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere, deoarece e greu să se afle în ce măsură vrei să contezi, dacă lipseşti. Polonia, cealaltă mare ţară din Est, e mereu prezentă şi plină de iniţiative: a susţinut revoltele portocalii din fostul spaţiu sovietic, a pus pe picioare, împreună cu Suedia, “Parteneriatul Estic”, destinat sprijinirii reformelor din ţările care se învecinează cu UE în Est, propune acum – foarte vocal – expertiza sa în procesele de tranziţie care au loc în ţările arabe etc. Polonia va putea străluci şi mai mult în următoarele şase luni, când va avea preşedinţia Uniunii Europene, o preşedinţie pe care se pare că a pregătit-o temeinic. În acest timp, România păstrează încă imaginea (şi nu numai imaginea) de membru cu probleme al UE, supusă unui ruşinos mecanism de monitorizare pe justiţie, incapabilă să cheltuiască fondurile europene şi… lipsită de iniţiativă. Singurul demers notabil este “Strategia Dunării”, dar nici aici Bucureştiul nu excelează în proiecte şi propuneri.
În concluzie, Traian Băsescu putea merge liniştit la Varşovia. Polonezii propuseseră diferite compromisuri (Kosovo nu apărea menţionat în declaraţia finală, iar la cină nu ar fi fost drapele pe masă), compromisuri care l-au determinat pe preşedintele slovac, care iniţial refuzase, să accepte invitaţia. Traian Băsescu a fost singurul şef de stat, cu excepţia omologului din Serbia, care nu a făcut deplasarea în Polonia. Ironia sorţii, trei zile mai târziu, preşedintele român s-a trezit la o festivitate, în Italia, în compania omologului kosovar. Ca urmare, la Varşovia, şeful statului român a pierdut o bună ocazie de a vorbi.
