Sincer, cât timp eram în ţară, nu prea mă interesau românii de pretutindeni. Cu excepţia celor din Basarabia, dar aceştia nu erau de pretutindeni, ci de peste Prut. Ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e mai aproape de România. De când m-am stabilit însă în pretutindeni, lucrurile s-au schimbat radical: mă interesează tot.
Cititorii noştri (care sunt mai deştepţi decât ai lor) ştiu că, de la recentele alegeri, românii de pretutindeni au ajuns să fie demonizaţi. Cică noi l-am ales pe Băsescu preşedinte. De ce noi şi nu cei din Făurei sau Vinţu de Sus, asta nimeni n-o poate explica. Noi, cei de pretutindeni, suntem vinovaţi de cât de rău o duce ţara (singura în lume lovită de criza economică!), de cât se fură şi, mai ales, de cine fură. Cei din ţară nu au nicio vină. Ei sunt prea ocupaţi să se uite la televizor şi să ronţăie cele 5 procente din PIB pe care românii de afară le trimit în ţară.
În fine, recent, politicienii români s-au arătat din nou interesaţi de soarta noastră, a celor de pretutindeni. Şi au lansat două iniţiative.
Iniţiativa 1: un proiect demarat de pese-distul în dizgraţie Marian Vanghelie. El este prezentat, magna cum laude, în ziarul Impact de la Montréal, care nu are nicio problemă să promoveze proiecte iniţiate de oameni de o calitate morală, intelectuală şi gramaticală discutabilă. Intitulat nici mai mult, nici mai puţin decât “Consiliul de onoare Bucureşti – Diaspora”, acesta îşi propune “să dezvolte o legătură între românii din ţară şi cei aflaţi în afara graniţelor”. Cât despre conotaţiile politice, acestea nu sunt, spune Vanghelie, “dar ele pot veni din partea românilor de pretutindeni şi a celor din ţară, care ar putea da o reprezentativitate mare acestui consiliu”. În plus, consiliul va da şi premii de excelenţă, care este. Diplome de la Vanghelie? Nu, mulţumesc. Le prefer, de departe, pe cele ale şefului Casei Cumane.
Iniţiativa 2 ar putea fi ceva mai serioasă. Organizată de Guvernul României, aceasta se numeşte, globalizant, Forumul Românilor de Pretutindeni. Prima ediţie a Forumului s-a desfăşurat la Bucureşti, timp de două zile (30 septembrie şi 1 octombrie), cu participarea a 400 de “reprezentanţi” ai asociaţiilor româneşti din afara ţării, dar şi ai celor din ţară, conform unui comunicat trimis de organizatori. Nu ştim ce pondere a avut fiecare. Nu ştim nici cine ne-a reprezentat pe noi, românii din Canada. (Am verificat la Asociaţia Română din Canada şi ni s-a confirmat că nu au primit nicio invitaţie la acest Forum; poate la anul?). Nu ştim nici cum s-a făcut selecţia invitaţilor. În general, nu ştim nimic, pentru că organizatorii s-au mulţumit să ne anunţe pe 27 că pe 30 începe evenimentul, iar 3 zile mai târziu, că deja s-a terminat.
Nu înseamnă că nu ne-am străduit. Două e-mailuri şi un telefon s-au soldat cu promisiuni că vom primi imediat informaţiile de care avem nevoie. Am apreciat solicitudinea şi am rămas cu promisiunile. Şi, pentru ca lucrurile să fie “limpezi” pentru toată lumea, deputatul românilor din Canada, Mircea Lubanovici, a anunţat că Forumul “a devenit o tradiţie şi prelungeşte ediţia din 2010”. Asta după ce organizatorii spuseseră că 2011 a fost prima ediţie!
Aceste gafe de comunicare s-au văzut şi în presa din România. Un site de ştiri serios cum este HotNews a publicat o ştire cu titlul: Românii plecaţi afară, curtaţi intens de PDL. Asta pentru că, printre altele, la Forum s-a discutat şi despre votul prin corespondenţă. Nu văd nimic rău în faptul că cineva se interesează de noi. Într-o ţară normală, diaspora ar trebui curtată de toate partidele politice, nu doar de cel aflat la putere. Pentru că toţi cei plecaţi – de la inginer şi până la ultimul “căpşunar” (cum dispreţuitor sunt numiţi cei ce muncesc în Europa) – ar putea schimba ceva dacă s-ar întoarce în România. Ar aduce cu ei disciplina, respectul faţă de muncă şi mentalităţile sănătoase. Iar dacă nu se întorc, pot deveni un lobby important pentru interesele ţării. Revenind: a vota este un drept constituţional, şi nu un privilegiu. Votul normal, votul prin poştă, ca şi cel electronic sau cel prin anticipaţie ar trebui să fie accesibile pentru toţi românii, şi din afara, şi din interiorul graniţelor.
Până la urmă, tot Vanghelie mă linişteşte: Să am încredere, spune el, că “sunt în România destui oameni «liberi» (ghilimelele îi aparţin), care doresc să se implice şi gândesc româneşte”.
