Când marii gânditori din vestul Europei au pus bazele Uniunii Europene, au uitat că nemţii nu sunt greci, italienii nu seamănă cu englezii, iar românii nici măcar cu bulgarii.
Toată lumea vorbeşte despre falimentul Greciei, dar această ţară a trăit bine-merci din agricultură şi din turism de când se ştie. Să le impui grecilor spărgători de farfurii la ora două dimineaţa să se culce la ora nouă, ca nemţii, pentru a fi odihniţi şi buni de muncă a doua zi este un non-sens.
Din ambiţia de a crea o putere care să se bată economic cu America de Nord, vest-europenii au adus la sapă de lemn o ţară splendidă. Grecii cu mici taverne nu dau bonuri fiscale clienţilor şi nu vor să plătească statului taxe. N-au făcut-o şi n-o vor face vreodată. Este stilul lor, ţara lor.
Cu de-a sila au trecut la euro, pentru că aşa au vrut Franţa şi Germania. Grecii au devenit mai săraci peste noapte, iar preţurile au luat-o razna. Când mărfurile străine, fără taxe, le-au invadat piaţa, grecii au constatat că nici măcar la produs măsline nu mai sunt competitivi la preţ. Exact ca românii, grecii au uitat de agricultură şi au aşteptat cu braţele încrucişate subvenţiile de la stat, venite pe filiere complicate de la mama Uniune Europeană.
În prima perioadă de mariaj cu forţa UE-Grecia, nemţii şi francezii au vândut, cu mare profit, tehnologia lor în ţara lui Ulise. După câţiva ani, intraţi într-o morişcă de cheltuieli mai mari decât le permitea plapuma, grecii s-au trezit în faliment. Ei n-au fost niciodată buni la finanţe mondiale, rate de schimb, bani virtuali plimbaţi prin burse. Au fost dintotdeauna mici comercianţi locali, fără ambiţii de a cuceri lumea.
Situaţia este tragică. Ei se războiesc cu propriul guvern care a încercat din răsputeri să fie la înălţimea comenzilor primite de la Merkel şi Sar-kozy, fără să creadă cu adevărat că acesta-i drumul pe care trebuie să meargă. Între timp, grecii şi-au scos banii din propriile bănci – chiar ei, atât de patrioţi altfel – şi şi-au depus economiile peste graniţe. Într-un singur an au ieşit peste 60 de miliarde de euro din ţară. O catastrofă, un efect de domino ce nu poate fi oprit. Atât de speriaţi de cheltuieli au devenit încât 1,5 mi-lioane de maşini nu au fost asigurate. Doar două exemple, la întâmplare, care ilustrează nebunia Greciei.
Se vorbeşte despre noul ajutor de la Uniunea Europeană şi despre complicate aranjamente politice care să asigure stabilitatea ţării. În loc să depindă de măslinele, plajele şi brânza lor feta, grecii depind acum de miliardele de euro pe care Merkel şi Sarkozy le aprobă. În viaţa lor, grecii nu s-au gândit că traiul lor de pe o zi pe alta depinde de ce gândesc francezii şi nemţii. Nenorocirea este că, în momentul de faţă, ei nu pot părăsi UE şi nici zona euro. S-a ajuns prea departe ca să dea înapoi. Fără infuziile străine de capital se vor mânca între ei de foame. Analiştii caută răspunsuri savante care să explice de ce s-a ajuns la fundul sacului. Când lucrurile sunt, de fapt, evidente: Grecia trebuia lăsată în pace să-şi vadă de treaba ei.
Cu România lucrurile stau exact la fel. Dacă intrăm în zona euro, suntem terminaţi. Măcar grecii au plaje, feta, măsline şi sirtaki. Noi ne vom mânca de vii pe ritmuri de manele.
