Despre bani, cost şi valoare

Aparent, trăim într-o societate dominată de bani. Banii decid alegerea meseriei practicate, ce studii vor urma copiii noştri, în ce zonă ne cumpărăm casa, cu cine ne căsă­to­rim sau de ce divorţăm, dacă facem sau nu copii. În orice tranzacţie, vrem să câştigăm; nimeni nu vrea să piardă. Cu toate acestea, o par­te imensă a populaţiei este îndatorată – uneori peste puterea de rambursare. Case, maşini, excursii, electro-nice, obiecte de lux – toate sunt cumpărate pe credit, practic pe vânzarea forţei de muncă şi a sănătăţii pe următorii 15-25 ani. Cum se face că, deşi suntem toţi intere­saţi să câştigăm mulţi bani, ajungem să dato­răm mai mult decât avem?

Expli­caţia este sim­plă: oamenii nu iau decizii pe bază raţională, ci emoţională. Şi nu banul este criteriul ultim, ci percepţia de valoare. Să ilus­trăm cu câteva exemple:

1. Să presupunem că un copil de 3-4 ani are în buzunarul lui o monedă de o uncie de aur pur. La bursa de azi, acea monedă s-ar vin­de cu 1800$. Vorbiţi cu copilul şi spuneţi-i că îi oferiţi 10 bomboane, o ciocolată şi o jucărie în schimbul monedei de aur. În procent de 99%, copilul va accepta schimbul. Atât dumneavoastră, cât şi copilul sunteţi convinşi că aţi făcut un schimb avantajos.

2. Să presupunem că sunteţi expert într-un domeniu – de pildă, aţi studiat şi muncit ani de zile în domeniul sănătăţii. Scrieţi o carte despre cum se vindecă depresia. Decideţi să o vindeţi în format PDF, pe internet, pentru 49 de dolari. Prac­tic, vindeţi un fişier electronic. Nu vă costă nimic în plus să îl vindeţi de 100 ori sau de 1000 ori. Cel care cumpără este încântat să intre în posesia acelor informaţii şi simte că a făcut o afacere bună. Dvs., de asemenea.

3. Să presupunem că vă duceţi într-un parc de distracţii. Cheltuiţi 100 de dolari pe diverse atracţii – maşinuţe, roller-coaster, tunelul groa­zei. La întoarcere, un echipaj de poliţie vă aplică o amendă de 100 de dolari, pentru de­pă­şirea vitezei. Ambele “distracţii” v-au costat la fel: fiecare v-a luat 100 de dolari din buzunar. Nu aţi obţinut nimic material în schimbul banilor. Şi totuşi, senzaţiile încercate sunt foarte dife­ri­te. De ce? Pentru că în primul caz avem sen­za­ţia de valoare (ne-am simţit bine), în timp ce în al doilea, ne-am simţit prost!

4. În munca de curtier imobiliar, plătesc anual o cotizaţie la Camera Imobiliară şi alta la Asociaţia Provincială. Sumele sunt apropiate (peste 1300 de dolari fiecare). Camera Imobi-liară îmi pune la dispoziţie sistemul MLS, statistici imobiliare, unelte de evaluare a case­lor, liste de case vândute de bănci şi multe alte infor­ma­ţii. Cealaltă asociaţie doar îmi dă dreptul să practic şi, teoretic, se presupune că protejează publicul. Prima cotizaţie o plătesc cu mare plă­cere, conştient că îmi oferă valoa­re. A doua o plătesc scrâşnind din dinţi. Nu preţul (care e la fel) mă deranjează, ci absenţa valorii.

5. Cineva vrea să vândă casa şi mă întrea­bă cât e comisionul. Persoana nu e grăbită sau forţată să vândă, ar vrea să obţină mulţi bani şi să nu o coste mai nimic. Îi ofer o listă de servi­cii care ar putea creşte numărul de cumpă­ră­to­ri potenţiali – deci şi preţul – şi îi cer 4% co­mi­­si­on. Refuză, căci spune că altcineva i-ar cere numai 3.5%. Alt client însă e forţat să vândă – trebuie să fie în Los Angeles în 90 de zile. Îi ofer garanţia că, dacă nu se vinde casa lui la timp, o cumpăr eu, ca să îl ajut să îşi rea­lizeze planul. Îi cer în schimb 7% comision. Acceptă fără să clipească.

7. Când cumpăraţi o casă, sunteţi dispuşi să plătiţi sute de mii de dolari, echivalentul a zeci de ani de muncă. Ce anume plătiţi? Lemnul din care e făcută casa? Cărămida sau  mortarul? Munca constructorului? Locul? Nici­decum! Plătiţi confortul, siguranţa, pa­cea, prestigiul, comoditatea. Într-un cuvânt, valoa­rea emoţională.

Din toate aceste exemple, extragem două principii. Primul: o con­diţie esenţială ca o tranzacţie să aibă loc este ca fiecare din cele două părţi să creadă că ce obţine e mai valoros decât ce oferă în schimb. Al doilea: preţul unui obiect sau al unui serviciu devine o problemă numai în absenţa valorii. Percepem ca un cost (deci negativ) o amendă sau o cotizaţie obli­gatorie sau un serviciu de care nu avem ne­vo­ie. Dar nu comen­tăm şi plătim cu bucurie când obţinem ceva de valoare.

Aceste mici clarificări sper să vă fie de folos, făcându-vă să fiţi mai atenţi atunci când tranzacţionaţi obiec­te sau servicii, indiferent că e vorba de maşini, case, electronice, cosmetice, haine, asigurări, excursii, distracţii, masaje, servicii imobiliare. Trebuie să începeţi prin a vă întreba ce beneficii obtineţi dacă le achiziţionaţi sau ce suferinţe vă provoacă să nu le aveţi.

Vestea bună este că valorile persona­le se pot schimba. Într-o anumită perioadă a vieţii, presti­giul poate fi cel mai important: vrem o casă de lux, într-un cartier select sau un Merce­des clasa S, ca să demonstrăm tuturor – şi mai ales nouă înşine – că suntem capabili să achizi­ţionăm astfel de lucruri. Mai târziu, însă, e posibil ca familia sau sănătatea să devină prio­ritare.

Dacă sunteţi conştienţi de asta, viaţa şi finan­ţele dvs. se vor echilibra. Putem alege va-lo­rile în care credem; automat, acestea ne vor arăta pe ce merită să ne dăm banii! Viaţa dvs. este prea preţioasă ca să o vindeţi pe iluzii de moment.