Noi şi bugetul

Saveta sau – cum o strigam noi, cei mici – >le­lea Saveta” (iar când nu ne auzea nimeni, “baba”) locuia numai peste drum de casa bunicii, într-o odaie cu verandă, lipită de capătul grajdului. Era mică şi adu­să de spate, uscată de-i atârnau hai­nele ca pe cuierul din hol; nu­mai ochii umezi şi sclipitori p­ă­reau a da viaţă chipului ridat în toate direc­ţiile şi mereu ascuns într-un tulpan negru.

“O rămas vădană şi cu prunc în maţe toma din primul război,” îmi povestea buna, atunci când nu mai putea scăpa de întrebările me­le. >Greu taare i-o mai fost sân­gu­ră, cu gospodărie, cu animale şi cu băietul după dânsa, da li-o făcut pi tati să hie ghini. Şi, iacă, amu o ajuns ficioru-i cu păru’ sur, di par­că anii numa ci-o şuierat pi la urechi, de nu să ştie când s-or dus.”

Deprins a umbla lelea prin vecini, mă potrivesc într-o după- amiază de vară în curte la lelea Saveta. Fe­meia tocmai terminase de tăiat frunze proaspete pentru cârdul de raţe ce se îngrămădeau la mâncare şi mă privea cu ochii ei mici şi cu­rioşi. Părea a se între­ba ce vânt l-aducea pe nepotul Ilenei la ea-n ogradă. Cum ea nu voia să pornească vorba şi eu eram pe a­tunci ceva mai ruşinos, fiecare-şi făcea ceva de lucru, doar-doar celălalt o zice ceva.

După o vreme, n-am mai putut răbda şi, în timp ce mă fă­ceam a cerceta firele de iarbă ce creşteau pe lângă prispă, am întrebat-o: “Lele Sa­ve­ta, da’ nu-mi dai şi mii o bumboană?”

“Da’ di undii să-ţi dau, dra­gu’ mătuşii, că bumboanilii-s pi bani şi la minii-n traistă nu mai sunt di mult, da’ poatii că tă placii ş-un ou di raţă, că di-aestea mai am vo două.”

“Da’ di ci n-ai bani matalii, că tată lumea are şi pensia matalii ci faci cu dânsa?”

“Hi, bata-ti bucuria, măi, da’ tu ai să ajungi iscoditor marii, după cum ti priegătieşti, da’ iacă să ştii că di pensii n-am avut partii, că omu’ meu o murit pre dimult şi dijiaba, şi pentru domnii di-amu să parii că eu n-am lucrat di fiel în viaţa aiastă. Aşe că mă ţân cu ci am pi lângă casă. Da’ nu mi-ai zis, ai vrut un ouţ, ori ba?”

Dacă o să mă întrebaţi ce le­gătură poate să aibă lelea Saveta cu bugetul federal, prezentat joia trecută, o să vă răspund că niciuna. Doar că, atunci când am asistat la prezen­ta­rea bugetului, prima imagine ce mi-a trecut prin faţa ochilor a fost Saveta. De ce, o să înţelegeţi mai târziu.

În prmul rând, bugetul prezentat anul acesta va rămâne în istorie doar prin două lucruri: ho­tă­rârea de a scoate din circulaţie moneda de un cent şi creşterea vârstei de la care se poate primi pensia federală la 67 de ani. În rest, un adevărat bilanţ conservator, cu previziuni nu tocmai conservatoare şi cam atât. În schimb, mesajul pe care guvernanţii îl fac din ce în ce mai vizibil e destul de simplu: pe viitor, statul va funcţiona tot mai puţin ca întreprindere de binefacere. Dacă generaţia de după război şi-a construit un sistem de beneficii deo­sebit de generos, acesta pare tot mai  improbabil pe viitor. Datoria generatilor prezente, ca şi a celor vii­toare este să se ocupe la modul individual de siguranţa lor financiară.

Prin urmare, atunci când un consilier în finanţe vă spune că e bine să ec­o­nomisiţi câte puţin de cum aţi în­ceput să lucraţi, pentru a vă men­ţine un nivel de trai decent  la pensie sau în caz de necazuri (boală sau deces), poate că nu vă vrea răul şi nu exa­gerează cu ­ni­mic. Eu vă doresc o primăvară cât mai prosperă.