Cămila răutăcioasă şi nenorocita de căţea

La telefon, vorbind cu Cristina, domnul M. nu uită să întrebe de mine, cu delicateţea mecanică a celui care se interesează de copilul mic din casă: “Ce mai face căţeaua?” Invariabil, Cristina îl corectează: “Căţeluşa!”

Din copilăria petrecută la ţară, într-un sat din judeţul Vâlcea, domnul M. a rămas cu o privire înţelegătoare asupra animalelor. Pentru el, acel patruped din curtea blocului lui, de la Craiova, care îl atacă frec­vent şi care a reuşit o singură dată să-l muşte de gleznă, este “că­ţeaua aia nenorocită”. Persona­lizându-şi astfel atacatorul, domnul M. dovedeşte că nu are faţă de câini atitudinea suficientă a celor care îi judecă pe toţi la grămadă şi îi consideră inapţi să fie traşi la răspundere pentru actele lor. Dimpotrivă, el pare să creadă că autorul muşcăturii este un exemplar canin mârşav, unul care trebuie demascat şi combătut. Eventual, înţeles. “Căţeaua nenorocită”, a observat el, nu-l atacă atunci când îl vede cu găleata în mână, în drum spre ghena de gunoi din marginea curţii. Când îl vede astfel echipat, ea îl aşează, corect, în tabăra locatarilor, adică a acelor bipede care trebuie tolerate.

În anii ’70, când a lucrat ca inginer agronom în Algeria, domnul M. a avut ocazia să includă în sfera animalelor observate de el specii noi, necunoscute lui până atunci. O cămilă a părut dispusă să-l muşte, dar s-a limitat doar la o mişcare bruscă de cap. Conclu­zia domnului M. în ceea ce o priveşte a fost: “Cămilele pot fi răutăcioase”.

Mai departe, o intrare de la corespondentul din Europa al jurnalului meu, care pare să ducă dorul îngrozitoarelor “supercentre” Wal-Mart ale Americii, deschise 24/24, ori măcar supermarketului Cora, din bucureş­teanul Militari.

***

În vinerea sfântă a Paştelelui catolic, puţin după ora prânzului, trec cu Logan-ul pe strada principală din Saint Louis (orăşelul franţuzesc de care v-am mai vorbit, cel vecin cu elveţianul Basel). Vin dinspre supermarketul Leclerc, pe care l-am găsit pustiu şi zăvorât, şi mă îndrept, plin de speranţă, spre minimarketul Istanbul. Când opresc la un semafor, un domn în vârstă îmi face semn cu mâna. Omul pare suferind. E transpirat, iar pe faţă i se citeşte disperarea. Cobor geamul de pe partea trotuarului.

“Nu e niciun restaurant des­chis pe-aici ?” – mă întreabă domnul.

Bucuros să pot răspunde în cunoştinţă de cauză, ca un localnic, îi spun: “Doar McDonald’s-ul de lângă magazinul Leclerc”.

Mais ça c’est de la merde!” – zice el, cu un plus de disperare.

Îi spun că sunt de acord, dar că altul deschis nu găseşte. Mă abandonează dând din mână, a lehamite. În mod evident, un turist.