Viteza de lectură

Toată lumea cunoaşte latinul festina lente – grăbeşte-te încet -, unul dintre adagiile preferate ale împăraţilor romani Augustus şi Titus şi deviza heraldică a lui Cosimo de Medici. Pentru Émile Faguet, în L’Art de lire, adagiul latin, chiar dacă nu este citat, reprezintă însuşi fundamentul artei de a citi. Lentoarea citirii este afirmată ca fiind importantă pentru o lectură eficace încă din prima frază a primului capitol, intitulat Să citim încet: „Pentru a învăţa să citiţi trebuie, mai întâi, să citiţi foarte lent, apoi să citiţi tot foarte lent şi totdeauna, până la ultima carte care va avea onoarea să fie citită de dumneavoastră, să citiţi foarte lent. Trebuie să citiţi la fel de lent fie că o citiţi din plăcere, fie pentru a vă instrui ori pentru a scrie despre ea.”

Lectura rapidă (“cu degetele”, “în diagonală”) era privită de Faguet ca o obligaţie profesională, lipsită de satisfacţii, a “vânătorilor de idei”. Şi concluzia era cât se poate de netă: “A citi lent este primul principiu şi care se aplică absolut oricărei lecturi. Este esenţa artei de a citi”.

Astăzi lucrurile stau altfel. În primul rând, acumularea şi proliferarea exponen­ţială şi neîntreruptă a informaţiei scrise, de toate tipurile, au transformat imaginea cititorului exemplar, încât acesta nu mai este cititorul lent şi reflexiv de pe vremea lui Faguet. La noi, încă în perioada interbelică, Nicolae Iorga era admirat, printre multe altele, şi fiindcă, într-o noapte de lucru, putea parcurge zeci de volume.

- Publicitate -

Şi, dacă viteza de lectură medie a citito­rului comun se situ­ea­ză în jurul a 200 de cuvin­te pe minut, John Kennedy citea cam 3.000. Întrebat cum face să atingă o asemenea performanţă, preşedintele american ar fi răspuns că face exact ceea ce şcoala i-a interzis, adică citeşte urmărind textul cu un creion.

Cât despre eficacitatea lecturii lente, şi din punctul acesta de vedere ne aflăm astăzi la antipodul a ceea ce se credea pe timpul lui Émile Faguet. Lectura lentă nu asigură o înţelegere şi o asimilare mai bună a textelor – mai ales, paradoxal, a textelor reputate a fi dificile. Tehnicile oferite pentru ameliorarea vitezei de lectură sunt atât de numeroase încât ele nu pot fi subsumate unei mode trecătoare. Un autor şi formator în acest domeniu, René-Louis Comtois, citează, în cartea sa Lecture rapide et stratégique, cercetări din zona psihologiei şi a neurologiei care au stabilit că, în mod normal, cre­ierul uman are capacitatea de a prelucra în fiecare minut o informaţie echivalentă cu 400 până la 600 de cuvinte. Asta înseamnă, susţine autorul, că o viteză de lectură inferioară capacităţii de prelucrare a creierului lasă neutilizată o disponibilitate pe care, în mod reflex, acesta o utilizează în alte direcţii. În acest fel, citind lent, gândurile  “ne zboară în altă parte” şi cu cât ne forţăm să ne păstrăm atenţia asupra textului, citind din ce în ce mai lent, cu atât concentrarea devine tot mai dificil de reali­zat. Lectura şi studiul se transformă atunci într-o corvoadă care explică în mare măsură şi eşecurile şcolare şi neplăcerea de a citi în general.

O dovadă empirică în acest sens ne-o sugerează cărţile care reuşesc să ne capti­veze atenţia. Cu cât o asemenea carte este mai antrenantă, cu atât lectura ei este mai rapidă. Corelaţia operează în ambele sensuri: citim mai repede fiindcă ne-am concentrat asupra textului, deconectându-ne de realitatea în­con­­jură­­toa­re şi, invers, ne concen­trăm mai bine fiindcă, citind repede, creierul nostru nu mai are resurse şi nici “interesul” să perceapă informaţii exterioare lecturii, ce l-ar putea distrage (o melodie, un zgomot, o discuţie între doi necunoscuţi etc.). Din acest motiv, cursurile de ameliorare a lecturii îşi fixează drept obiectiv raţio­nal şi util dubla­rea sau, cel mult, tripla­rea vitezei de lectură. Nu mai mult, fiindcă dincolo de 600 de cuvinte pe minut, performanţa se datorează fie unei înzestrări ieşite din comun a cititorului (care nu repre­zintă norma pentru cei mai mulţi dintre noi), fie unor tehnici ce transformă lectura în altceva (survolare, frunză­rire, prospectare etc.)

Existau, până nu demult, concursuri mon­diale care măsurau viteza şi asimilarea celor citite. Ultima campioană mondială a fost englezoaica Anne Jones, care în 2007 a obţinut  o viteză medie de lectură de 4.251 de cuvinte pe mi­nut, cu un procentaj de asi­milare a textului de 67%; ea a parcurs în 47 de minute un volum din seria Harry Potter.

După cum se vede, nu totdeauna graba strică treaba, aşa cum afirmă, de astă dată, zicala românească similară ca sens proverbului latin. Rămâne totuşi de făcut o precizare: raportul dintre viteza de lectură şi asimilarea optimă a unui text este, până la urmă, o variabilă particulară, diferită nu doar de la un cititor la altul, ci şi de la un moment la altul şi, evident, de la o carte la alta. În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust sau Soifs, de Marie-Claire Blais nu se citesc într-un ritm la fel de alert ca, de exemplu, un roman poliţist de Agatha Christie ori Harry Potter, de J. K. Rowling. Revine fiecărui cititor să stabilească dacă mărirea vitezei de lectură este pentru el o capcană sau, dimpo­trivă, un mijloc de a-şi spori bucuriile lecturii.