În octombrie 1989, cu mai bine de două luni înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Acţiunea lor a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, povestesc în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti. Pentru a avea o mai bună înţelegere a întregii situaţii, vom alterna povestirile celor trei, în aşa fel încât cititorii noştri să-şi poată face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dictatură comunistă. (George Sava)
Nimeni nu ar trebui să se apuce de scris dacă nu are o poveste de spus. Iată povestea mea.
Am avut un moment de revelaţie când, din mâinile mele, a ieşit primul manifest. Era adevărul, era lumina din sufletul meu pe acea bucată de hârtie şi stăteam ca un copil şi nu mă săturam să-l privesc. Din clipa aceea am ştiut că nu mai am nimic de pierdut şi că drumul pe care am luat-o este fără întoarcere. Tocmai atunci, în momente grele, când ai mai multă nevoie de încurajare sau de un gest de solidaritate din partea celorlalţi, un simplu gest care răscumpără multe păcate din viaţa asta mizerabilă, vezi cu stupoare cum toţi te ocolesc şi se dezic de tine. Cam aşa ceva trebuie să fi simţit şi părinţii mei, atunci când băiatul lor cel mic a fost arestat de Securitate.
Sunt mai în vârstă cu aproape 23 de ani decât la momentul evenimentelor din decembrie 1989, dar a-mintirile năvălesc peste mine la fel de viu de parcă ar fi fost ieri. Mă fac vinovat de faptul că am spus adevărul într-o vreme în care minciuna era politică de stat şi toată lumea aplauda personajul decrepit din fruntea ţării, mulţumind din inimă partidului, pentru viaţa mi-nunată pe care o trăiam. Setea de adevăr şi dreptate a fost mai puternică în mine decât minciuna oficială, iar cu acest prilej am făcut cunoştinţă cu tot ceea ce însemna în acea vreme aparatul de represiune.
Vestea arestării lui Laci am simţit-o ca pe o lovitură în moalele capului iar senzaţia de frică aproape mă para-liza. Nu mă îndoiam nicio clipă că peste puţin timp vor ajunge şi la mine. Acea frică avea să mă însoţească până în momentul arestării, când dintr-o dată totul a devenit calm şi liniştit în sufletul meu, de parcă pluteam pe o mare a serenităţii. Nu îmi mai păsa de persoana mea dar în schimb eram sfâşiat de durere pentru că lăsam în urma mea doi părinţi şi un frate care urma şi el să fie anchetat de Securitatea din Braşov, unde era student în acea vreme. Aveam să aflu mai târziu că mama a ţinut post negru o săptămână şi împreună cu tata se plimbau neputincioşi prin casă, neştiind nimic de soarta mea. Erau şi ei consideraţi vinovaţi pentru ceea ce am făcut – doar ei mă crescuseră, iar pentru această vină erau priviţi de cei din jur cu reproş. Frica îi paralizase pe toţi.
Mai târziu, în anchetă, avea să mă revolte metoda securiştilor de a lărgi cât mai mult cercul suspecţilor, prin faptul că trebuia să le vorbesc despre toate persoanele pe care le ştiam sau cu care venisem în contact, urmând să-i trag pe toţi după mine în rahatul ăsta. Am refuzat categoric.
În 8 decembrie, urma să plec în excursie la Buşteni cu un grup de colegi. Mă aflam pe peronul gării din Mediaş, iar în momentul în care trenul a tras la peron, în dreptul meu şi-a făcut apariţia maiorul de securitate Bustan, pentru a-mi cere actele şi a mă pofti să-l însoţesc, pretextând că am avea ceva de vorbit. Tata era lângă mine. M-am uitat lung în ochii lui, luându-mi rămas bun fără niciun cuvânt.
Primul popas a fost la Miliţia TF din clădirea gării, unde mi s-au luat datele şi am fost înregistrat. Doi miliţieni tablagii au primit ordin să nu mă slăbească din ochi. “Trebuie să mergem la sediul Miliţiei Mediaş, am fost informat, pentru că s-a furat nişte cupru de la fabrica unde eşti angajat; trebuie să ne ajuţi să identificăm persoanele implicate. Vii la Miliţie, dai o declaraţie şi eşti liber să pleci cu următorul tren în excursie”. Cam aşa suna textul care mi-a fost servit de către maiorul Bustan. Pentru o clipă, mi-a venit să râd.
Cum să nu te revolţi când vezi că totul în jurul tău e o minciună? Cum să mă împac cu gândul că fericirea în această lume se reduce la un kil de carne de porc? Am văzut oameni fericiţi care au apucat să cumpere aşa ceva, după ce au stat la coadă ore interminabile, de la 2 noaptea. Spuneţi şi dumneavoastră, oameni buni, cum să te împaci cu aşa ceva sau cum se împăca scena de mai sus cu propaganda oficială a partidului despre viaţa fericită pe care o trăim? Câtă umilinţă să mai înduri?
Cu asemenea gânduri intram pe poarta Miliţiei din Mediaş, fiind condus direct în biroul comandantului (nu-i mai reţin numele), unde maiorul Bustan a dat cărţile pe faţă: “Spune, banditule, tot ce ai făcut cu Coman şi Ţompi. Nu are rost să negi, noi ştim totul.”
Da, am făcut. Tot ce ştiţi voi este adevărat, de ce să mint? Pentru că nu mai pot… pentru că mă sufoc… pentru că ascult Europa Liberă… pentru că nu mai vreau să fiu UTC-ist… aproape că le-am strigat cu vocea înecată în lacrimi, ştiind că astfel mi-am semnat condamnarea.
A urmat un scurt moment de uluire din partea lor, pentru ca apoi să aud replica comandantului Miliţiei: “Ei lasă, banditule, că or să-ţi iasă toate prostiile astea din cap după ce faci şapte ani de temniţă…” M-am dus cu gândul la Radu Gyr, care spunea că eram tineri şi aveam de unde muri. Am socotit că, dacă ieşeam la 29 de ani, nu era chiar totul pierdut. Vai, naivul de mine! Odată intrat pe mâna ăstora – câinii de pază ai unui regim criminal şi stupid -, chiar dacă apucam să ies întreg din puşcărie, locul meu nu mai era printre oamenii care aplaudau la şedinţe sau cei care le-au întors spatele părinţilor mei. Trebuia să-mi port mai departe crucea de a fi îndrăznit să pun pe hârtie în două-trei fraze un adevăr atât de simplu şi de la îndemâna oricui încât rămân stupefiat când mă gândesc ce scuze puerile au găsit unii după aceea: “Aşa au fost vremurile, noi ce puteam face?” sau “Aveam familie şi copii, trebuia să tăcem!”
În jurul amiezii, după vreo două ore de presiuni asupra mea (ameninţări, minciuni că, uite, dacă scrii declaraţia, eşti liber să pleci, te sui în tren şi mergi în excursie…), am hotărât să dau declaraţia în care am recunoscut redactarea şi răspândirea de manifeste împreună cu Coman şi Ţompi. Îmi era scârbă de tot. Aveau ordin de la Bucureşti să nu se atingă de mine, aşa că acea declaraţie a fost o simplă formalitate şi nu cred să fi apărut ulterior în dosarul de anchetă penală.
Ceasurile s-au scurs unul după altul, iar ziua de decembrie era pe sfârşite. Am fost coborât de la biroul de la etaj şi închis într-o cameră cu intrarea din curtea interioară. La un moment dat a intrat un individ în civil şi a încercat să-mi explice, foarte convins, că mă aflam într-o mare eroare existenţială, că toată lumea o duce greu, că şi el o duce greu dar se descurcă, pentru că mai creşte un porc la ţară, că munceşte… În clipa aceea îmi venea să vomit de scârbă şi de teamă. Tot timpul cât a ţinut acel discurs am stat cu privirea în podea şi nu am scos un sunet. Aveam înainte o noapte lungă de înfruntat şi mi-am zis că o atitudine prudentă nu strică.
În jur de ora 19 mi s-au legat mâinile la spate cu cătuşe şi am fost suit într-o maşină ARO. Urma să ne deplasăm la Sibiu, la Inspectoratul Judeţean de Miliţie. Tot timpul cât a durat drumul m-a însoţit imaginea luminoasă a mamei mele. Mă simţeam vinovat faţă de părinţii mei şi le ceream în gând iertare pentru necazul pe care li-l făcusem. Departe de mine gândul de a face pe martirul sau eroul… Meritam tot ce mi se întâmpla, iar partea mai grea de abia începea. M-am rugat la Dumnezeu pentru ajutor. Soarta mea era deja hotărâtă şi aproape că m-am resemnat. Vă rog să mă credeţi că în tot acel timp, până în clipa când am fost pus în libertate, am simţit asupra mea o aripă de înger, o prezenţă luminoasă care mi-a dat putere… (va urma)
