Mircea Răceanu

Citește și

Nu aveam să-i confirm bănuielile prin purtarea mea ulterioară şi mă bucur pentru asta. Credea că sunt introdus în celula lor de către securişti, pentru a-i trage de limbă. Cum nu era aşa, în scurt timp le-am câştigat încrederea.

Curând, uşa celulei s-a deschis şi am fost dus la prima anchetă în faţa unui ofiţer de Securitate. Biroul acestuia era impunător. Securistul era vizibil iritat pentru că fusese smuls din tihna căminului conjugal într-o seară de sâmbătă. De la primele cuvinte pe care le-am schimbat, mi-am dat seama că aveam de a face cu un tip foarte meticulos, care-şi ştia bine meseria. Purta haine civile şi nu cred să fi avut mai mult de 40 de ani. Avea o faţă prelungă, cu un început de chelie, albinos, cu ochelari fumurii. M-a invitat să iau loc pe scaun, la o măsuţă pe care erau foi de hârtie şi un pix.

- Publicitate -

“Povesteşte-mi tot ce ai făcut şi încearcă să-ţi aduci aminte toate amănuntele, orele la care v-aţi întâlnit, ce aţi discutat, la ce oră v-aţi despărţit şi aşa mai departe.”

Încep să scriu şi îmi recunosc contribuţia, alături de Horaţiu şi de Laci, “la redactarea, tipărirea şi difu­zarea manifestelor”. Securistul mă opreşte şi reformu­lează: “înscrisuri cu caracter ostil şi duşmănos la adresa orânduirii socialiste”.

Scriu după cum îmi dictează, dar refuz să îi dau alte nume atunci când face prima încercare de a lărgi cercul de suspecţi. Recunosc că mai am şi alte cunoştinţe, colegi de serviciu, dar nu am discutat cu nimeni despre ceea ce făcusem împreună cu cei doi prieteni ai mei. Semnez declaraţia, după care securistul mă îndeamnă să mă gândesc bine şi să-mi amintesc tot ce am făcut: “oricum ei ştiu totul, dar trebuie să confrunte declaraţiile noastre”.

- Publicitate -

Complicată treabă şi munca asta de ofiţer anchetator, mă gândesc. Mă uit la faţa lui, pe care nu tresare niciun muşchi şi nu citesc nimic. Un om perfect dresat de regim, care-şi făcea datoria cu conştiinţa împăcată: înfunda puşcăriile cu oameni ca mine, lucru pentru care era şi foarte bine plătit. Omul ăsta era atât de sigur pe el şi pe puterea pe care o avea asupra mea, încât părea de neclintit. Îmi propun, în sinea mea, să nu accept vreun târg din par­tea lor, cu scopul de a-mi uşura situaţia. Cu asemenea oameni nu ai ce să negociezi. Auzisem de “sindromul Stockholm” – situaţia în care victima se îndrăgosteşte de călău – şi mă trec fiorii numai când mă gândesc la acest lucru.

Sunt condus în celulă la o oră târzie din noapte. Povestea avea să se repete în toate ocaziile în care am stat la măsuţă, scriind declaraţiile, relatând aceleaşi fapte, cu lux de amănunte, cu ore, cu ce am vorbit, ce am făcut, ce am scris, cum am scris, cum am împrăştiat manifestele şi aşa mai departe, dar mă opream când era să dau alte nume în afara celor două. Era un război al nervilor, o chestie de uzură psihică. Aveam de a face cu un foarte fin psiholog, care îmi făcea un dosar beton, adunând declaraţie după declaraţie, parcă într-un joc de puzzle. Închipuiţi-vă şi dumneavoastră ce regim stupid apăra securistul, dacă instanţa ar fi acceptat ca probă acuzatoare la dosar faptul că ascultam Pink Floyd sau Led Zeppelin, citeam Octavian Paler sau mergeam pe munte, să mă amăgesc pentru o zi sau două cu libertatea oferită de natură.

Între orele petrecute la anchetă şi scris declaraţii, care, în primele zile, se desfăşurau la orice moment din zi şi din noapte, împărţeam spaţiul strâmt din celulă cu cei doi camarazi. Cel care se prezentase cu numele de Mircea era, de fapt, Mircea Răceanu.

După multe precauţii, acesta mi-a destăinut că fusese arestat încă din luna ianuarie (ce vă povestesc aici se desfăşura în decembrie 1989) şi avea deja o sentinţă de condamnare la moarte, faţă de care făcuse recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Era foarte calm, dădea dovadă de stăpânire de sine şi mă încuraja foarte discret, mai mult prin semne, dându-mi de înţeles că nu mai durează mult şi crapă toată porcăria.

Dacă ne ascultau ce vorbeam între noi, în celulă? Sunt convins că da, dar toate strădaniile mele de a găsi un microfon au fost sortite eşecului. Cred că dispozitivul de ascultat se afla în spatele acelui bec chior, care nu se stingea niciodată. Fiind deasupra uşii de la intrare, apărat de o plasă de sârmă împletită, nu aveam cum să ajungem la el. Decorul celulei era sumbru: pereţi goi plini de mucegai, paturile noastre suprapuse şi cabina closetului. Un robinet, montat cam la 20 de cm de podea, pentru a zădărnici orice tentativă de sinucidere prin spânzurare, ne asigura apa necesară.

După mai multe cereri pe care Mircea Răceanu le-a făcut la comandantul arestului, i s-a aprobat luxul de a avea asupra sa o pereche de ochelari de citit. A fost prima mea întâlnire cu un text scris de Cioran, acolo, între zidurile de la Securitate. Aveam, într-adevăr, ce povesti cu acel om. La toate întrebările mele răspundea abil şi diplomat, pentru a mă lăsa să înţeleg mult mai mult dincolo de ceea ce-mi spunea. Se vedea de la o poştă că are stofă de om pentru care şcoala nu a fost un eveniment pasager în viaţă. Mi-a propus să mă înveţe unele expresii şi fraze în limba engleză, aşa că ne-am omorât timpul cu exerciţii de traducere în şi din limba definitorie a imperialismului global.

În rest, rutina zilnică din arest, cu trezitul la cinci jumate şi mult timp la dispoziţie până la ora 10 seara, ora stingerii. Privarea de somn la care eram supus se făcea simţită, cu toată tinereţea pe care o aveam de partea mea. Umblam ca hipnotizat, nefiind lăsat să dorm decât 2-3 ore pe noapte, iar în timpul zilei neavând voie să mă ating de pat. Asta s-a întâmplat cam în primele 4 sau 5 zile, după care am refuzat hrana. Nu era mare lucru, oricum. Puteţi să vă imaginaţi uşor cam cât cheltuia statul totalitar pentru nişte lepădături ca noi. În clipa în care am dat strachina neatinsă înapoi, pe vizeta de la uşă, gardianul m-a întrebat pe un ton răstit dacă nu aveam cumva de gând să fac greva foamei. Îi răspund că mă doare stomacul şi nu pot mânca nimic. Sunt surprins de faptul că pot cere să mă vadă medicul arestului, la care fac apel. Sentimentul de normalitate avea să dispară după ce am avut parte de aşa-zisul consult medical. Răceală, aroganţă, dispreţ, condescendenţă: “Ce te doare, banditule?”, sunt întrebat prin vizeta uşii. Nu aşteaptă să-i răspund şi îmi întinde două pastile banale de antinevralgic. Mă aşteptam cumva la altceva? Vă mărturisesc sincer că nu.

După acel iureş al declaraţiilor din primele zile, am fost scos mai rar la anchetă, fapt care m-a bucurat, pentru că aveam mai mult timp de petrecut în compania camarazilor de celulă. Clopotul din Dealul Patriarhiei se auzea până la noi, şi aşa ştiam că este miezul zilei. Nişte zile frumoase de decembrie, cu soare la amiază, pe care noi îl bănuiam undeva pe cer, dar nu-l puteam vedea. Ora 5 după-amiază venea cu plimbarea de un sfert de oră afară din celulă, într-o curte interioară asemănătoare unui bazin golit de apă, cu ziduri cam de trei metri înălţime. Ţarcul era acoperit cu o plasă de sârmă, iar accesul înăuntru se făcea printr-o uşă identică celor de la celule, prevăzută cu aceleaşi zăvoare şi vizetă de supra­veghere. Erau singurele clipe când vedeam cerul şi ne bucuram de aer proaspăt.

În celulă, aveam la dispoziţie o singură pătură jegoasă, pentru a ne acoperi. Dormeam îmbrăcat, iar dimineaţa reuşeam să mă spăl, sumar, la acel robinet. Tânjeam după o periuţă şi puţină pastă de dinţi, articole cu care nu m-am întâlnit deloc în acele zile. Cornel, băiatul din Timişoara, avea asupra lui un ambalaj gol de săpun Lux, care încă mai păstra aroma specifică, de care profitam, mirosindu-l din când în când. Tot el mi-a atras atenţia asupra unui aspect care mie îmi scăpase până atunci.

În dragostea lui neţărmurită faţă de tinerele gene­raţii de şoimi ai Patriei, lângă grădiniţele de copii, Partidul Comunist alăturase sedii ale Securităţii, unde veneau cetăţeni ca noi la spovedit. Aşa era şi la Timi­şoara, mi-a spus Cornel, şi într-o clipă mi-am amintit că situaţia era aceeaşi şi la Mediaş. Bineînţeles, nici locul unde ne aflam nu făcea excepţie. Pe la începutul toamnei, cântecele copiilor, care se auzeau de dincolo de zid – prin care îşi exprimau, la îndemnurile educatoarelor, iubirea faţă de partid şi de conducător – se împleteau în mod armonios cu urletele deţinuţilor de drept comun, aflaţi cu un etaj mai jos de noi şi care erau supuşi la tot felul de tratamente fizice menite să înlesnească mărtu­risirea. Poţi s-o iei razna cu capul, dacă te gândeşti prea mult la acest lucru. Dar venise iarna şi copiii nu prea mai cântau pe afară. (va urma)

Articolul precedentCu autobuzul la Berri-UQAM
Articolul următorReţeaua de cărţi
- Publicitate -
- Publicitate -spot_img

Ultimele articole

Ucraina a depus o cerere de aderare accelerată la NATO

Ucraina va semna o cerere de aderare accelerată la NATO, a anunţat vineri preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, la câteva...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -