Literatura ca joc

Citește și

Într-un sensibil elogiu al lecturii, scriito­rul Jean-Michel Maulpoix spunea, pe urma multor altora, că ea îmbogăţeşte spiritul cu noi trăiri şi sentimente. Elogiul era încheiat cu un citat din Montaigne: „a deprinde un copil să citească nu este a umple un vas, ci a aprinde un foc.”

Focul acesta, odată aprins, nu se va stin­ge niciodată şi întrebarea ar fi de ce oare copilă­ria este cea mai propice perioadă din viaţa unui om pentru dezvoltarea atracţiei lui faţă de cărţi, în general, şi faţă de literatură în special? Sigur, răspunsurile psihologilor şi pedagogilor sunt cunoscute de toată lumea şi ele se centrează în jurul personalităţii în formare, extrem de plastice, a copilului.

- Publicitate -

Dar mai există un răspuns, poate cel mai aproape de adevăr:  copilul ilustrează perfect natura ludică a omului, care nu se pierde nici la maturitate, când i se adaugă, printre altele, componentele de faber (creator de unelte) sau de politikos (om politic).

Or lectura poate fi considerat un joc. Francezul Michel Picard, în cartea sa La lecture comme jeu (Lectura ca joc), conside­ră un joc nu doar lectura, ci şi literatura, scri­sul. Un joc  extrem de complex ale cărui re­guli fac o­biectul implicit al unei întregi me­ta­­literaturi. Cititorii le intuiesc şi le aplică mai curând instinctiv – şi aici ne-am putea aminti de scriitoarea Edith Wharton, pentru care a fi un bun cititor însemna a avea anumi­te aptitudini, aidoma iubitorilor de muzi­că.

Dar punctul de întâlnire dintre Michel Picard şi Edith Wharton este doar tangenţial.

- Publicitate -

Pentru Michel Picard, fără să intrăm în dezvoltările sale psihanalitice, două sunt capcanele care pândesc un cititor: să fie ori prea aproape de text, ori prea departe. Pentru cititorul din prima situaţie, iluzia este luată în mod deschis drept realitate şi el se află într-o etapă pre-ludică. Lectura nu e perce­pută ca joc, cititorul trăieşte într-un univers ambiguu, în care ce se spune în carte şi ce există în afara ei se află pe ace­laşi plan. Ne putem gândi la “cititorii” Don Quijote şi  Emma Bovary.

Cititorul aflat prea departe de text nu se implică în lectură, rămâne în afara jocului, nu-i acordă acestuia nicio importanţă, aidoma, am putea spune, unui adult care priveşte cu îngăduinţă, dar fără interes, un copil care se joacă, legănân­du-se pe un cal de lemn. El nu se lasă “păcă­lit” ori transpor­tat literar în ceea ce i se pare a fi un univers infantil şi revolut.

Cititorul bun, în schimb, acceptă textul ca un joc unde el se întâlneşte cu sine, în care se identifică pe timpul lecturii cu anumite perso­naje şi la care participă, deco­dându-l (limbajul folosit, imaginile, psiho­logia personajelor etc.).

Rezultatul este, în cele din urmă, elementar şi de bun simţ: cea mai bună strategie de deprindere a copiilor să citească este aborda­rea lecturii ca un joc, şi nu ca o obligaţie. Una dintre regulile lui, fără îndoială fundamentală, este că orice operă literară constituie, în ultimă instanţă, o metaforă. Ea nu e o simplă reflectare fidelă a realităţii, ci o prelucrare prin filtrul unor sensibilităţi, experien­ţe, temperamente, psihologii etc. strict particulare. Niciodată doi scriitori nu vor descrie la fel un acelaşi peisaj şi ni­cio­dată nu vor povesti la fel aceeaşi întâmplare.

Iată, de exemplu, o posibilă naraţiune de groază, cum sunt multe în filmele sau în romanele de astăzi, zise de consum. Într-o fa­milie relativ numeroasă, aparent respectabilă şi trăind în armonie perfectă, se descoperă că unii membri ai familiei o terorizează şi o maltratează crunt pe bătrâna familiei, o han­di­capată senilă, care nu se poate plânge de tratamentul la care este supusă. Fi­reşte, atmosfera sumbră şi evocarea amă­nun­ţi­tă a faptelor revoltă­toare nu sunt de natură să producă o lectură uşoară şi distractivă.

Dar totul e o chestiune de viziune. Su­biectul acesta poate fi tratat în registru umo­ristic, aşa cum face Ion Creangă, în Soacra cu trei nurori. Tot astfel, în Capra cu trei iezi, avem de-a face cu o crimă abomi­nabilă, cu sânge pe pereţi, cu victime decapitate, cu o anchetă şi cu o pedepsire crudă, dar binemeritată, a criminalului. Un autor cu alt temperament şi altă imaginaţie ar fi produs o naraţiune neagră.

La fel se întâmplă cu unele dintre poveş­ti­­le datorate lui Andersen, Perrault sau Fra­ţi­lor Grimm. Copiii iau contact în ele cu for­me atroce ale realităţii şi cu conflicte dramatice printr-un joc – un text literar – care introduce răul în doze homeo­patice şi sub o formă care-l face metaboliza­bil de sensibilitatea lor extrem de acută.

Jocul  se complică pentru adulţi, până la a solicita, uneori, adevărate performanţe de concentrare şi de reflexie. Rătăcirea unui modest slujbaş într-un sat unde trebuie să-şi facă treaba pentru care urmează să fie plătit devine, la Kafka, în Castelul, o metaforă polivalentă şi pesimistă. La fel se întâmplă în Procesul, unde punctul de plecare e o în­curcă­tură administrativă banală. Şi alături de Kafka am putea adăuga mulţi alţi scrii­tori, al căror mod metaforizant de a trata rea­litatea a dat naştere unor opere impresio­nan­te: James Joyce, Marcel Proust, Dino Buzzati, Fernan­do Pessoa, Eugen Ionescu, Ismail Kadare, Orhan Pamuk etc.

- Publicitate -
- Publicitate -spot_img

Ultimele articole

Eugenie Bouchard va participa la turneul Transylvania Open, de la Cluj-Napoca

Celebra jucătoare canadiană de tenis Eugenie Bouchard, finalistă la Wimbledon în 2014, a confirmat participarea la turneul WTA 250...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -