E greu să scrii despre ziarişti când ai aceeaşi meserie. Şi poate că nu mă apucam de această treabă dacă n-aş fi văzut ziarişti care nu demult împărtăşeau aceleaşi idei, iar acum nu numai că au idei opuse, dar par chiar să se duşmănească.
Şi mai este un motiv serios pentru care situaţia presei din România poate fi interesantă. La degradarea accelerată a societăţii româneşti n-au pus umărul doar politica şi sărăcia, ci şi presa ultimilor ani. Citind ziarele şi văzând emisiunile tv, ai senzaţia că în România orice om cu pix sau microfon devine automat ziarist, ba chiar vedetă. Mai grav este că oameni de presă cu mare experienţă – şi mulţi dintre ei talentaţi – nu mai servesc publicul, ci patronii şi partidele.
Lucrurile n-au stat aşa întotdeauna. Acum vreo 20 de ani, Cornel Nistorescu îmi părea o statuie vie. Îi citeam de mult reportajele din Flacăra şi, când am început să lucrez cu el, îmi părea că visez. Odată, lucram la o anchetă şi am nimerit acasă la un personaj care mi-a zis de la început să fiu atent la ce scriu, pentru că e prieten cu şeful meu, Nistorescu. I-am spus că eu îmi fac treaba şi e decizia lui Cornel dacă publică sau nu articolul. Nu numai că articolul a apărut fără niciun cuvânt schimbat, dar Nistorescu nici n-a avut curaj să mă întrebe ceva. Dacă stau bine şi mă gândesc, în 14 ani de presă în România, n-am simţit că cineva mă presează cu adevărat sau îmi comandă ce să scriu. Nici măcar Sorin Ovidiu Vântu (e adevărat, era la vremea aceea doar proprietarul ziarului Curentul, şi nu mogul media).
Acum, Cornel Nistorescu păstoreşte ziarul online Cotidianul, care are o singură ţintă: să-l distrugă pe Băsescu. În acelaşi timp, Nistorescu participă aproape seară de seară la ruşinea de emisiune a lui Gâdea, unde la fiecare minut trebuie desfiinţat acelaşi Băsescu. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu omul pe care, în anii ‘90, părea că nu-l poate îndoi nimeni şi care ne transmitea şi nouă, tinerilor ziarişti, acest elan. Poate că-l urăşte sincer pe Băsescu, atunci îl înţeleg. Nu înţeleg însă cum acceptă să fie o coadă de topor calificată, alături de alţii, în solda lui Voiculescu. Nu-l ştiam pe Cornel să aibă probleme cu banii, dar, dacă este aşa, iar îl înţeleg. Ce mă nedumereşte mai mult la el nu este că a devenit o marfă de vânzare, ci că nu mai e un ziarist profesionist.
Din aceeaşi minunată echipa de la Expres, care luam bâte pe spate de la mineri la Universitate, aş aminti doi colegi: Dan Turturică (redactor şef la România Liberă) şi Horia Tabacu (Evenimentul Zilei). Ei au rămas aşa cum îi ştiam şi, prin forţa vremurilor, sunt acum pe baricade diferite faţă de fostul nostru şef.
N-am crezut niciodată în ziarele de partid şi mi se zbârlea păru-n cap când auzeam de ziariştii activişti, chiar dacă unii dintre ei aveau cele mai bune intenţii. Ziarul Dreptatea a murit demult – culmea, chiar când ţărăniştii erau la putere. Pentru că nimeni nu-l lua în serios, ca ziar de partid. Acum există Jurnalul Naţional şi Antenele. Şi, cu sprijinul lui Nistorescu – plus o întreagă liotă de ziarişti care aveau credibilitate -, aceste tribune de luptă împotriva lui Băsescu au trecere la o masă substanţială de oameni. Cam aceiaşi care acceptă sticla de ulei şi kilul de zahăr ca să voteze pe cineva.
Aţi mai auzit de Marius Tucă? Nu mai apare la televizor, dar este directorul Jurnalului Naţional. Sub aprobarea lui apar, zi de zi, articole imunde, în care toţi sunt hoţi, cu excepţia patronului său şi a tuturor membrilor USL. Nu am lucrat cu el, dar bănuiesc că, fiind concitadin cu Dan Diaconescu, are acelaşi complex al parvenitului.
L-am lăsat la final pe fostul meu coleg Răsvan Popescu, tot din redacţia Expres, de prea mulţi ani preşedinte al CNA. Răsvan era un băiat potolit, un bun ziarist, un tip de precizie în meserie. Nu-mi explic cum televiziunile au ajuns fie unelte politice, fie canale pornografice, sub supravegherea sa. Oamenii se schimbă. Sper că măcar Cornel şi Răsvan şi-au asigurat viitorul copiilor.
