Moto: Unii oameni sunt trişti pentru că li se pare că au mai puţin decât merită; dacă ar primi pe cât merită, ar fi şi mai trişti. (călugăr tibetan reformat)
E timpul economiilor, suntem la două săptămâni de data limită pentru a investi într-un REER, dată până la care valoarea depunerilor poate fi aplicată ca dedu-cere la veniturile din anul trecut. Deci ar fi normal să vă povestesc ceva nostim – legat, bineînţeles, de investiţii – sau măcar să vă strecor, într-o formă cât mai discretă, unde ar fi cel mai indicat să plasaţi banii, în prezent.
Ei bine, n-o să fie chiar aşa. Deoarece în investiţii nu există soluţii unice, ci atâtea soluţii câţi investitori.
Cineva spunea, în pauza unei conferinţe, despre riscurile financiare, că decizia de a investi în fonduri seamănă foarte bine cu mariajul: alegerea depinde de toleranţa la risc a fiecăruia, dar, odată făcută, trebuie să ai o viziune pe termen lung, dacă doreşti să rămâi în pozitiv.
De data asta, am decis că e mai bine să vă povestesc o întâmplare. Zilele trecute am avut treabă la o familie ce locuieşte aproa- pe de metroul Namur. Era seară, nici prea frig, nici prea cald, ninsoarea se legăna uşor sub lumina felinarelor de pe stradă, ce îmbrăcau scena cu o lumină gălbuie, ca într-un film de seria a doua.
Pe scurt, las maşina în parcarea din faţa blocului şi, după două ore de planuri şi calcule, zic că e timpul să mai plec şi acasă. Când să urc în maşină, constat că toate geamurile erau ninse, mai puţin cel de la uşa din spate. Ce să fie, o fi paranormalul care-mi joacă feste, o fi, n-o fi, ei bine, nu mai erau. Aşa cum citiţi, nu mai erau: nici geamul, nici lucrurile ce le lăsasem pe banchetă.
Prima reacţie a fost să scot bazooka şi să împuşc tot ce mişcă în jur. Dar nu aveam bazookă şi în jur continua să ningă liniştit. Aşa că am scos telefonul, am compus 911 şi am zis: Am fost prădat, trimiteţi pe cineva să prindă hoţul… şi chiar mai mult decât atât. După ce domnul de la celălalt capăt al firului m-a lăsat să-mi descarc amarul, m-a întrebat încă o dată cum mă cheamă, la ce telefon pot fi găsit şi, cu o voce neutră, m-a asigurat că cineva o să mă sune a doua zi, pentru a completa plângerea.
Ultima frază a sunat cam aşa: Aveţi asigurări, nu-i aşa?
Bineînţeles că am, răspund eu, ţâfnos.
Atunci nu va faceţi nicio grijă, toate se vor aranja.
A doua zi am lăsat maşina la garaj pentru reparaţii, telefonul a sunat şi am înregistrat plângerea. Apoi am sunat la asigurator şi, într-adevăr, toate s-au aranjat.
Dacă trăim într-o ţară civilizată nu înseamnă că nu suntem la fel de expuşi la evenimente ca cele de mai sus.
La fel se întâmplă şi cu noi înşine, nimeni nu ne poate garanta că n-o să avem, într-o bună zi, un accident, sau că o boală n-o să vină, fără să mai vrea să şi plece, ori un deces prematur… Toate acestea se întâmplă în fiecare zi, dar la adrese diferite. După mai toate statisticile, probabilitatea de a cunoaşte gustul necazului, indiferent de forma în care se prezintă, e spre sută la sută. Deci întrebarea corectă care se pune nu este dacă, ci mai degrabă când.
Şi, atunci când încercările vieţii ne vor găsi, vă întreb: sunteţi pregătiţi să le faceţi faţă?
Morala zice că mintea cea de pe urmă e cu mult mai bună decât cea dintâi. Păi, dacă tot e mai bună, de ce nu ne obişnuim să folosim doar mintea cea de pe urmă?
Eu vă doresc o săptămână bogată şi fără necazuri.
P.S.: Aveţi grijă să nu lăsaţi în maşină lucruri la vedere, chiar dacă-i noapte şi geamurile sunt fumurii.
